Umbra unei iubiri nespuse: Povestea unei fiice uitate

— Nu te supăra, Ilinca, dar nu pot să vin nici azi. Am treabă la birou, știi cum e… — vocea lui Vlad răsuna rece prin telefon, ca și cum ar fi vorbit cu o colegă de serviciu, nu cu sora lui.

Am închis încet telefonul, încercând să nu o trezesc pe mama. Era ora șapte seara, iar eu îi schimbam pansamentul la piciorul stâng, acolo unde rana nu se mai vindeca de ani de zile. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu de oboseală, ci de furie. Mă uitam la chipul ei adormit, tras și palid, și mă întrebam dacă știe cât de mult am renunțat pentru ea.

În camera mică mirosea a medicamente și a ceai de tei. Pe noptieră, radioul vechi bâzâia încet o romanță din anii ’80. Era liniștea aceea apăsătoare care mă însoțea seară de seară. De douăzeci de ani, fiecare zi era la fel: trezit devreme, cumpărături, gătit, spălat, curățenie, medicamente, doctori, pansamente. Nu mai știam când am ieșit ultima dată la un film sau când am râs cu poftă.

Vlad venea o dată pe an, de Paște. Îi aducea mamei o cutie cu bomboane scumpe și un buchet de flori. Stătea două ore, făcea poze pentru Facebook și pleca grăbit. Mama îl privea cu ochii umeziți de bucurie și îi spunea mereu: „Vlad, tu ești mândria mea!” Eu eram doar Ilinca — cea care trebuia să fie acolo mereu.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, mama a început să respire greu. Am chemat ambulanța, am stat cu ea la spital trei zile și trei nopți. În ultima clipă mi-a strâns mâna și a șoptit: „Să ai grijă de tine…” Atât. Niciun „mulțumesc”, niciun „îmi pare rău că ți-am cerut atât de mult”.

După înmormântare, Vlad a venit cu avocatul. Am rămas fără cuvinte când am aflat că mama îi lăsase lui apartamentul din București și toate economiile. Eu primeam doar câteva bijuterii vechi și o scrisoare: „Ilinca, tu ai fost mereu sprijinul meu. Vlad are nevoie de un nou început.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am urlat în gând: „Dar eu? Eu ce sunt? Un umbră?”

— Vlad, tu știi cât am stat aici? Tu știi câte nopți am plâns lângă ea? — i-am spus într-o zi, când ne-am întâlnit să împărțim lucrurile mamei.

— Ilinca, nu e vina mea că ai ales să rămâi aici. Fiecare își face viața cum vrea… — a ridicat din umeri și a plecat fără să privească înapoi.

Am rămas singură în apartamentul gol. Zilele treceau greu. Prietenele mele aveau deja copii mari sau erau plecate în străinătate. Eu nu aveam decât o pisică bătrână și un teanc de fotografii cu mama zâmbind alături de Vlad.

Într-o noapte nu am mai putut dormi. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără rolul de îngrijitoare. Nu aveam serviciu stabil — renunțasem la tot pentru mama. Nu aveam familie proprie. Aveam 43 de ani și o viață care nu-mi aparținea.

Am început să caut un loc de muncă. La interviuri mă întrebau ce am făcut în ultimii douăzeci de ani. Le spuneam adevărul: „Am avut grijă de mama.” Unii mă priveau cu milă, alții cu neîncredere.

— Și nu v-ați gândit să vă faceți propria familie? — m-a întrebat o doamnă la un interviu pentru un post de secretară.

— N-am avut timp… — am răspuns încet.

Într-o zi am primit un telefon de la mătușa Vera din Ploiești:

— Ilinca, vino la mine câteva zile! Ai nevoie să respiri alt aer.

Am acceptat. În tren, privind câmpurile cenușii de toamnă, am plâns pentru prima dată după moartea mamei. Plânsul acela eliberator, care doare până în măduva oaselor.

La Ploiești am redescoperit liniștea. Mătușa Vera m-a dus la biserică, la piață, la cofetărie. Mi-a spus:

— Ilinca, viața nu s-a terminat! Poți începe oricând ceva nou.

Am început să scriu într-un jurnal. Seara stăteam pe balcon și visam: cum ar fi fost dacă aș fi plecat din țară? Dacă aș fi avut curaj să iubesc? Dacă aș fi spus „nu” atunci când mama îmi cerea imposibilul?

Când m-am întors la București, apartamentul era deja golit de Vlad. Nu mi-a lăsat nici măcar o fotografie cu mine și mama. Am găsit doar radioul vechi pe care l-am luat cu mine în chiria mică unde m-am mutat.

Am început să lucrez ca îngrijitoare la un azil privat. Acolo am întâlnit-o pe doamna Maria:

— Fata mea e în Italia… Nu vine decât de Crăciun… — mi-a spus într-o zi.

Am simțit că povestea mea se repetă la nesfârșit în alte case, alte familii. M-am întrebat dacă sacrificiul unei femei e mereu invizibil sau dacă undeva există cineva care vede și apreciază.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare dragostea necondiționată merită orice preț? Sau ar trebui să avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar știu sigur că vreau să trăiesc măcar restul vieții pentru mine.

Oare câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi ne pierdem identitatea pentru o iubire care nu se vede decât atunci când e prea târziu?