Umbra unui început: Povestea lui Victor și a mamei care l-a ales

— Cine ești tu, de fapt? De ce nu semeni cu nimeni din familie?
Vocea răstită a unchiului meu, Doru, mi-a răsunat în minte ani la rând. Aveam doisprezece ani și tocmai mă întorsesem de la școală, cu ghiozdanul greu atârnându-mi pe umăr. În bucătăria mică, cu miros de ciorbă și lemn ars, mama — Maria — tăcea, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să oprească timpul.

Nu știam atunci că acea întrebare avea să mă urmărească toată viața.

Am crescut într-un sat din Bărăgan, unde fiecare știa totul despre fiecare. Mama era văduvă de tânără, iar eu apărusem în viața ei într-o dimineață geroasă de noiembrie, înfășurat într-o pătură subțire, abandonat pe prispă. Aveam doar câteva zile. Mama nu a ezitat nicio clipă: m-a luat în brațe și m-a încălzit la pieptul ei, ca pe propriul copil.

Vecinii au început să șușotească: „Cine știe al cui o fi? Poate-i vreun păcat ascuns…” Dar mama nu s-a lăsat doborâtă de vorbe. M-a crescut cu dragoste și răbdare, chiar dacă uneori se vedea în ochii ei o umbră de teamă — teama că într-o zi cineva va veni să mă ia sau că eu voi pleca să-mi caut rădăcinile.

Anii au trecut. Am devenit Victor, băiatul Mariei. Dar niciodată nu am scăpat de privirile iscoditoare sau de întrebările care pluteau în aer la mesele de sărbătoare. La liceu, în Slobozia, am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii „altfel”. Colegii râdeau uneori de accentul meu, de hainele modeste sau de faptul că nu aveam tată. Într-o zi, la ora de istorie, profesoara m-a întrebat direct:

— Victor, tu de unde ești? Parcă nu semeni cu nimeni din satul nostru.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am bâiguit ceva despre mama și satul nostru, dar în sufletul meu s-a născut o revoltă mocnită.

Acasă, am izbucnit:
— Mamă, spune-mi adevărul! Cine sunt eu?

Maria a oftat adânc și mi-a povestit totul: cum m-a găsit pe prispă, cum a alergat la miliție și la preot, cum nimeni nu m-a căutat niciodată. Mi-a arătat păturica veche și o brățară minusculă din sfoară.

— Tu ești copilul meu, Victor. Nu contează sângele, contează dragostea.

Dar pentru mine conta. Ani întregi am visat la chipul unei mame necunoscute sau la un tată care poate mă căuta undeva. Am urât gândul că am fost abandonat, dar am iubit-o pe Maria pentru curajul ei.

La facultate, la București, am încercat să las totul în urmă. M-am împrietenit cu Vlad și Irina, colegi din orașe mari, care nu înțelegeau ce înseamnă să porți povara unui trecut necunoscut. Într-o seară, după câteva beri, Vlad m-a întrebat:

— De ce nu-ți cauți părinții adevărați?

M-am enervat:
— Maria e mama mea adevărată! Dar… poate ai dreptate.

Am început să caut: dosare vechi la primărie, registre prăfuite la biserică, chiar și anunțuri pe internet. Nimic. Nicio urmă. Doar liniștea apăsătoare a necunoscutului.

Între timp, Maria îmbătrânea. Mâinile ei muncite tremurau când îmi trimitea pachete cu zacuscă și cozonac la cămin. Mă suna seara:
— Ai mâncat? Ești bine?

Mereu îi răspundeam grăbit, rușinat că nu pot să-i spun cât de mult o iubesc.

După ce am terminat facultatea și am devenit avocat, am simțit nevoia să mă întorc acasă. Maria era bolnavă. Într-o noapte ploioasă, am stat lângă patul ei și i-am spus:
— Mamă, îți mulțumesc că m-ai ales. Dacă n-ai fi fost tu… nu știu ce s-ar fi ales de mine.

Ea mi-a zâmbit slab:
— Sufletul nu are sânge, Victor. Sufletul se leagă prin iubire.

Când a murit, am simțit că o parte din mine s-a stins pentru totdeauna. Am rămas singur cu întrebările mele.

Anii au trecut. Am avut succes în carieră, dar mereu am simțit un gol pe care niciun proces câștigat nu-l putea umple. M-am căsătorit cu Ana și am avut doi copii minunați. Într-o seară, fetița mea cea mică m-a întrebat:
— Tati, tu ai avut bunici?

Am zâmbit trist:
— Am avut o mamă care m-a iubit mai mult decât orice pe lume.

Acum mă uit la copiii mei și mă gândesc: oare sângele contează mai mult decât dragostea? Oare e mai important să știi de unde vii sau să știi cine te iubește?

Poate că mulți dintre voi ați simțit vreodată că nu aparțineți cuiva sau undeva. Poate v-ați întrebat cine sunteți cu adevărat. Eu încă mă întreb: dacă nu eram găsit atunci pe prispă… ce s-ar fi ales de mine? Și voi ce ați fi făcut în locul Mariei?