Umbre între noi: Povestea unei soacre și a nurorii sale

— Nu trebuia să vii, Irina. Sunt sigură că ai lucruri mai importante de făcut, am spus cu voce stinsă, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor sub pledul vechi de pe canapea.

Irina stătea în picioare, la marginea sufrageriei mele mici din cartierul Dristor, cu o pungă de cumpărături în mână. Ochii ei căprui, mereu serioși, nu trădau nicio emoție. De ani de zile, fiecare întâlnire cu ea era ca o piesă de teatru: replici politicoase, zâmbete forțate, tăceri lungi. Mereu am simțit că nu mă vrea în preajma ei, că sunt doar o povară pentru familia fiului meu, Kamil.

— Nu e nimic mai important decât să știu că ești bine, a răspuns ea simplu, fără să mă privească direct. A început să scoată din pungă fructe, iaurturi și medicamentele pe care le uitasem să le cumpăr. Gesturile ei erau mecanice, dar grijulii.

Mi-am amintit de prima zi când Kamil mi-a prezentat-o. Era timidă, cu părul prins într-o coadă simplă și o rochie albastră care îi venea prea larg. Nu m-a privit nici atunci în ochi. Am încercat să glumesc, să destind atmosfera, dar tot ce am primit a fost un zâmbet slab. De atunci, fiecare Crăciun sau Paște era o repetiție a aceleiași distanțe: politețe rece, discuții despre vreme sau rețete, niciodată ceva personal.

— Irina, de ce ai venit tu? Unde e Kamil? am întrebat, încercând să ascund reproșul din voce.

A ezitat o clipă. — Kamil e la serviciu. Mi-a spus că nu poate pleca azi. Dar eu… eu am vrut să vin.

Am simțit un nod în gât. De ce tocmai ea? De ce nu fiul meu? M-am simțit mică și neînsemnată. Poate chiar aveam dreptate: nu eram decât o povară.

— Știi… mereu am avut impresia că nu mă suporți, am spus încet, aproape șoptit. Că prezența mea te deranjează.

Irina s-a oprit din aranjat lucrurile pe masă. Pentru prima dată în ani de zile, m-a privit direct. În ochii ei am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată: tristețe.

— Nu te-am urât niciodată, doamnă Maria. Nici măcar nu v-am judecat. Dar… mi-a fost greu să mă apropii de dumneavoastră.

— De ce? am întrebat, simțind cum inima îmi bate mai tare.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea. — Pentru că mereu am simțit că nu sunt suficient de bună pentru Kamil. Că orice aș face, nu pot umple golul pe care l-a lăsat plecarea soțului dumneavoastră. Știu cât de mult l-ați iubit și cât de greu v-a fost după accident… Și eu am crescut fără tată. Știu cum e să-ți lipsească cineva drag.

Am rămas fără cuvinte. Niciodată nu m-am gândit că Irina ar putea simți asta. Mereu am crezut că e rece și distantă din indiferență sau chiar dispreț.

— Dar de ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai ales să taci?

— Pentru că… mama mea m-a învățat că e mai bine să nu deranjezi, să nu ceri nimic. Să fii invizibilă ca să nu superi pe nimeni. Și pentru că… Kamil nu vrea să vă supere nici pe dumneavoastră, nici pe mine. Între noi mereu a fost ca un zid.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Toți acești ani de tăceri și neînțelegeri… Toți acești ani în care am crezut că sunt singură și neiubită de propria familie.

— Irina… îmi pare rău dacă te-am făcut vreodată să te simți așa. Poate am fost prea aspră uneori… Poate am pus prea multă presiune pe voi.

Ea a zâmbit trist. — Nu e vina dumneavoastră. Fiecare ducem cu noi propriile răni. Dar azi… azi am vrut să vă spun adevărul. Kamil… Kamil are probleme la serviciu. E stresat și nu știe cum să vă spună că poate va trebui să plecăm din țară pentru o vreme. Nu vrea să vă rănească.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Să plece? Să rămân singură?

— De ce nu mi-a spus? De ce trebuie să aflu așa?

Irina mi-a luat mâna în a ei pentru prima dată. — Pentru că îi e teamă că vă va pierde. Dar eu cred că e mai bine să știți adevărul decât să trăiți cu frica și incertitudinea.

Am plâns împreună minute bune. Pentru prima dată în viață, m-am simțit aproape de Irina. Am văzut-o nu ca pe o străină sau o rivală pentru dragostea fiului meu, ci ca pe o femeie care poartă propriile lupte și temeri.

Când a plecat spre seară, mi-a spus: — Dacă vreți vreodată să vorbim… despre orice… eu sunt aici.

Am rămas singură în apartament, privind pe geam luminile orașului și gândindu-mă la toți anii pierduți în tăcere și suspiciune.

Oare câte familii trăiesc așa? Oare câte mame și nurori se tem să-și spună adevărul din frica de a nu răni sau de a nu fi respinse? Dacă am avea curajul să vorbim mai deschis unii cu alții… oare câte răni s-ar vindeca?