Umbre peste familia mea: Povestea unei acuzații care ne-a destrămat

— Cum ai putut să faci asta, Ilie? Cum ai putut să-mi distrugi viața?
Vocea mamei răsuna în bucătăria noastră mică din Bacău, spartă de ecoul farfuriei trântite pe masă. Eram ascuns după ușa camerei mele, cu inima bătându-mi nebunește. Aveam șaisprezece ani și, deși nu era prima ceartă pe care o auzeam între părinții mei, de data asta era altceva. O disperare crudă în glasul mamei, o liniște apăsătoare în răspunsul tatălui meu.

— Nu știu despre ce vorbești, Maria, spuse tata, încercând să-și păstreze calmul. Dar vocea îi tremura.

— Nu știi? Toată lumea știe! Toți vecinii, toți colegii de la fabrică! Auzi tu, să mă facă lumea de râs că bărbatul meu a furat bani din casierie! Cum să mai ies eu pe stradă?

M-am retras încet în camera mea, cu mâinile la urechi. Dar cuvintele lor tot ajungeau la mine. Tata fusese acuzat că a furat bani de la fabrica unde lucra ca gestionar. O sumă mare, ziceau oamenii. Și nimeni nu-l credea când spunea că e nevinovat.

Din ziua aceea, casa noastră s-a schimbat. Mama nu-i mai vorbea decât ca să-l certe. Tata venea târziu acasă, cu ochii roșii și obrajii supți. Eu și sora mea mai mică, Irina, ne ascundeam fiecare în colțul nostru, sperând să treacă furtuna.

Într-o seară, l-am găsit pe tata pe balcon, privind orașul luminat slab de felinarele vechi.

— Tati… chiar ai făcut ce zic oamenii?

S-a uitat la mine cu o tristețe pe care n-am s-o uit niciodată.

— Nu, Vlad. Dar uneori adevărul nu contează. Oamenii cred ce vor ei să creadă.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt în mine. Nu mai aveam încredere nici în el, nici în mama, nici în nimeni. La școală, colegii mă priveau ciudat. Unii râdeau pe la colțuri: „Uite-l pe fiu’ hoțului!” Profesoara de română m-a chemat într-o pauză și mi-a spus cu blândețe:

— Vlad, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Dar eu nu voiam să vorbesc cu nimeni. Voiam doar să dispar.

Într-o zi, am găsit o scrisoare ascunsă sub salteaua tatei. Era de la un coleg de muncă, Petru:

„Ilie, știu că nu tu ai luat banii. Dar dacă deschid gura, mă dau afară și pe mine. Îmi pare rău.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Deci tata chiar era nevinovat! Dar nimeni nu avea curajul să-l apere.

Am alergat la mama cu scrisoarea în mână.

— Uite! Tata nu a furat nimic! Uite ce scrie aici!

Mama a citit scrisoarea cu mâinile tremurânde. A început să plângă încet, apoi a izbucnit:

— Și ce vrei să fac acum? Să mă duc la toți și să le spun că am greșit? Crezi că o să mă creadă cineva? Crezi că o să-l ierte?

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Era prizoniera rușinii și a orgoliului ei.

Tata a aflat de scrisoare abia după câteva zile. A venit la mine în cameră și m-a strâns tare în brațe.

— Mulțumesc, Vlad. Dar unele lucruri nu mai pot fi reparate.

A doua zi dimineață, tata nu mai era acasă. A lăsat doar un bilet: „Nu vreau să vă mai fac rău. Poate fără mine o să fie mai bine.”

Mama a leșinat când a citit biletul. Irina plângea neîncetat. Eu am simțit doar gol. Un gol imens care nu s-a umplut nici până azi.

Au trecut ani de atunci. Tata nu s-a mai întors niciodată. Am terminat liceul cu greu, apoi am plecat la București la facultate. Mama s-a îmbolnăvit de inimă și s-a stins într-o iarnă geroasă. Irina a rămas cu mine și am încercat să-i fiu și frate, și tată.

Uneori mă gândesc dacă tata trăiește undeva, dacă ne urmărește din umbră sau dacă a reușit să-și găsească liniștea. Mă întreb dacă ar fi fost altfel dacă am fi avut curajul să-l apărăm mai devreme sau dacă oamenii ar fi avut mai multă compasiune.

Poate că fiecare familie are umbrele ei, dar unele umbre sunt atât de grele încât nu le poți alunga niciodată.

Oare câți oameni trăiesc astăzi cu povara unei acuzații nedrepte? Și câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul chiar dacă riscăm totul?