Umbrele din Noapte: Povestea unei Mame și a Fiicei Sale

— Mamă, deschide! Te rog, deschide! vocea Irinei răsuna disperată dincolo de ușă, iar eu, cu inima bubuind în piept, am alergat desculță prin holul întunecat. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de sunetul ploii care bătea în geamuri. Am deschis ușa și am văzut-o: Irina, fiica mea, cu ochii roșii de plâns, rimelul scurs pe obraji și o valiză veche lângă picioare. Ținea strâns la piept un dosar subțire. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Ce s-a întâmplat? am șoptit, încercând să nu mă las copleșită de panică.

Irina a intrat fără să spună nimic, s-a prăbușit pe canapea și a izbucnit în plâns. M-am așezat lângă ea, i-am luat mâinile reci între ale mele și am așteptat. Știam că nu are rost să o presez. După câteva minute, mi-a întins dosarul. Am deschis și am văzut actele de divorț.

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot să trăiesc cu el. Am încercat pentru Mara, dar nu mai rezist. M-a dat afară din casă… a spus printre suspine.

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Îl știam pe Radu, ginerele meu, un bărbat rece, mereu nemulțumit, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea ajunge aici. Irina și Mara erau tot ce aveam mai scump pe lume. Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns, ca atunci când era copil și venea acasă cu genunchii juliți.

— O să trecem și peste asta, i-am spus încet. O să vezi.

Dar în sufletul meu nu eram atât de sigură. Știam ce înseamnă să fii femeie singură în România, cu un copil mic și fără sprijin. Eu însămi trecusem printr-un divorț dureros cu tatăl Irinei, Petru, care ne lăsase baltă pentru o femeie mai tânără când Irina avea doar opt ani. Știam ce înseamnă să te lupți cu prejudecățile vecinilor, cu privirile piezișe la ședințele cu părinții sau la coadă la magazin.

— Unde e Mara? am întrebat-o cu teamă.

— La mama lui Radu… Nu m-a lăsat să o iau cu mine. A zis că până nu se hotărăște instanța, fata rămâne acolo.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mara era lumina ochilor Irinei. O fetiță veselă, cu părul bălai și râs cristalin. Cum putea cineva să le despartă?

— Trebuie să luptăm! Nu te las singură! am spus hotărâtă.

În zilele următoare, casa mea s-a umplut de tăcere apăsătoare. Irina stătea ore întregi pe canapea, privind în gol sau răsfoind poze cu Mara pe telefon. Încercam să o încurajez, dar fiecare apel ratat de la fetiță îi adâncea disperarea.

Într-o seară, când tocmai terminasem de spălat vasele, am auzit-o vorbind la telefon:

— Mara, iubita mea… Da, mami te iubește… Nu plânge… O să vin să te iau curând…

Apoi a izbucnit din nou în plâns. Am intrat în cameră și am găsit-o ghemuită pe patul copilăriei ei.

— Mamă, dacă nu mă lasă să o văd? Dacă Radu o întoarce împotriva mea? Dacă n-o să mă mai iubească?

M-am așezat lângă ea și i-am povestit despre anii grei după ce Petru ne-a părăsit. Despre cum am muncit două joburi ca să-i cumpăr haine noi pentru școală. Despre serile când plângea după tatăl ei și eu nu știam ce să-i spun.

— Dragostea adevărată nu se uită niciodată. Mara știe cine e mama ei. Trebuie doar să fii puternică pentru ea.

Irina a început să caute un avocat. A mers la poliție să reclame că nu i se permite să-și vadă copilul. S-a lovit de birocrație, de funcționari indiferenți care îi spuneau „Doamnă, trebuie să aveți răbdare”. Într-o zi s-a întors acasă cu ochii goi:

— Mamă, nu mai pot… Toți mă privesc ca pe o vinovată. Parcă eu aș fi distrus familia!

Am încercat să-i explic că lumea judecă ușor fără să știe ce e în sufletul unui om. Dar știam cât doare fiecare privire aruncată pe furiș la piață sau fiecare șoaptă auzită pe scară:

— Ai auzit? Irina s-a întors la maică-sa… L-a lăsat pe Radu!

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, Irina a primit un mesaj de la Radu: „Vino să-ți vezi fata dacă vrei”. Am alergat împreună până la apartamentul lor vechi. Mara a sărit în brațele mamei ei și nu i-a mai dat drumul minute în șir.

— Mami, te rog, nu mă lăsa aici! Vreau acasă!

Radu stătea în ușă cu brațele încrucișate:

— Dacă vrei custodie comună, trebuie să-ți găsești serviciu și locuință! Nu poți sta toată viața la maică-ta!

Irina s-a ridicat demn:

— O să fac orice pentru Mara! Nu mă oprești tu!

Au urmat luni grele. Irina s-a angajat ca vânzătoare la un supermarket din apropiere. Seara venea acasă obosită, dar cu ochii plini de speranță când vorbea cu Mara la telefon sau când primea poze cu ea de la grădiniță.

Procesul de divorț a fost un coșmar: avocați scumpi, martori mincinoși aduși de familia lui Radu care încercau să o discrediteze pe Irina. Într-o zi a venit acasă tremurând:

— Mamă… au spus că sunt instabilă psihic! Că nu pot avea grijă de Mara!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene:

— Nu-i lăsa! Tu știi cine ești! Eu știu cine ești!

În final, după aproape un an de luptă și umilințe, instanța i-a dat dreptul Irinei la custodie comună și Mara s-a întors acasă la noi două zile pe săptămână. Bucuria revederii era mereu umbrită de despărțirea de duminică seara.

Într-o noapte târzie, după ce Mara adormise între noi două pe canapea, Irina m-a privit lung:

— Mamă… crezi că o să fim vreodată fericite din nou? Sau viața noastră va fi mereu o luptă?

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng și i-am strâns mâna:

— Nu știu… Dar știu că atâta timp cât suntem împreună, nimeni nu ne poate lua dragostea una pentru cealaltă.

Acum mă uit la Irina și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte mame își țin fiicele strâns noaptea, sperând că mâine va fi mai bine? Poate că povestea noastră îi va face pe alții să vorbească despre ce doare cu adevărat într-o familie românească.