Umbrele din Ziua Nunții: Povestea Mea cu Gabriel și Părinții Lui

— Nu vreau să-i văd, Irina! Nici măcar în ziua nunții noastre! Gabriel își strângea pumnii pe lângă corp, privirea lui fixă, încăpățânată, mă făcea să tremur. Era cu două zile înainte de nuntă și încă mai speram că-l voi convinge să-și invite părinții.

— Gabriel, te rog… Sunt părinții tăi. O să regreți, crede-mă. Când nu vor mai fi, o să-ți pară rău că nu i-ai avut lângă tine în ziua asta. Vocea mea era stinsă, aproape o șoaptă. Îmi simțeam inima grea, ca și cum purtam pe umeri povara unei familii întregi.

El a oftat adânc și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură în sufrageria mică, cu rochia de mireasă atârnată pe umeraș și cu visele mele despre o nuntă fericită făcute țăndări. M-am așezat pe canapea și am început să plâng în tăcere. Nu era prima dată când încercam să-l fac să vorbească despre trecutul lui, dar mereu se închidea ca un arici.

Gabriel avea 37 de ani și purta cu el o poveste pe care nu voia să o spună nimănui. Îl cunoscusem acum patru ani, la o petrecere la prieteni comuni. Era carismatic, inteligent, dar mereu părea că fuge de ceva. Am aflat abia după câteva luni că nu mai vorbea cu părinții lui de aproape zece ani. Motivul? O ceartă urâtă legată de moștenirea casei bunicilor din partea tatălui său. Gabriel simțea că fusese trădat, că părinții lui l-au pus pe fratele mai mic, Radu, pe primul loc. De atunci, nu le-a mai răspuns la telefon, nu le-a mai trecut pragul.

— Irina, nu înțelegi… Ei nu m-au vrut niciodată cu adevărat. Tot timpul am fost al doilea. Radu era favoritul. Eu eram doar băiatul care nu se ridică niciodată la nivelul așteptărilor lor. Asta mi-a spus într-o seară, când l-am găsit plângând în baie după ce primise un mesaj de la mama lui.

— Dar ești adult acum! Poți să-i ierți! Poate nici ei nu știu cum să repare lucrurile… am încercat eu să-l liniștesc.

— Nu vreau să repar nimic! S-au terminat toate între noi!

În ziua nunții, am simțit absența lor ca pe o rană deschisă. Mama mea încerca să mă înveselească: „Lasă, mamă, important e că sunteți voi fericiți!” Dar eu vedeam cum Gabriel se uită uneori spre ușă, ca și cum ar fi sperat totuși să-i vadă intrând. Radu a venit singur, stânjenit, mi-a șoptit la ureche: „Mama plânge acasă. Tata nu vorbește cu nimeni.”

Seara, după ce invitații au plecat și am rămas doar noi doi în camera de hotel, Gabriel s-a prăbușit pe pat și a început să plângă în hohote. Nu-l mai văzusem niciodată așa. M-am așezat lângă el și l-am ținut în brațe.

— Poate ai dreptate… Poate ar fi trebuit să-i chem… Dar nu pot! Nu pot să uit cum m-au făcut să mă simt toată viața!

— Nimeni nu poate schimba trecutul, dar putem schimba viitorul… i-am spus încet.

A doua zi dimineață, am găsit un mesaj pe telefonul lui Gabriel: „Felicitări! Să fiți fericiți! Ne pare rău că nu am fost acolo.” Era de la mama lui. Gabriel a șters mesajul fără să spună nimic.

Lunile au trecut și viața noastră a intrat într-o rutină ciudată. Eu încercam mereu să aduc vorba despre părinții lui, el se închidea tot mai mult. Într-o seară, după ce ne-am certat din nou pe tema asta, mi-a spus:

— Irina, dacă vrei o familie normală, poate ar trebui să-ți cauți alt bărbat! Eu nu pot fi ceea ce vrei tu!

Am izbucnit în lacrimi:

— Nu vreau alt bărbat! Vreau doar să fii împăcat cu tine însuți!

Într-o zi de toamnă târzie, am primit un telefon de la Radu. Vocea lui era spartă:

— Irina… tata a făcut infarct. E la spital. Nu știm dacă scapă…

Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am privit pe Gabriel care stătea pe canapea cu ochii pierduți în televizor.

— Trebuie să mergem la spital! i-am spus.

— Nu merg nicăieri! a răspuns el sec.

— Gabriel! E tatăl tău! Dacă moare și tu nu te duci… cum o să trăiești cu asta?

A stat nemișcat câteva minute bune. Apoi s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. L-am urmat până la spital. Pe holuri mirosea a dezinfectant și a disperare. Mama lui stătea pe un scaun cu ochii roșii de plâns. Când l-a văzut pe Gabriel, s-a ridicat și a vrut să-l îmbrățișeze. El s-a tras înapoi.

— De ce ai venit acum? a întrebat ea printre lacrimi.

— Pentru că Irina m-a obligat! a răspuns el dur.

M-am simțit vinovată și inutilă. Am ieșit pe hol și am plâns în tăcere.

Tatăl lui Gabriel a murit două zile mai târziu. La înmormântare, Gabriel a stat retras, cu capul plecat. După slujbă, mama lui s-a apropiat de el:

— Te rog… hai acasă măcar azi…

Gabriel a privit-o lung și i-a spus:

— Prea târziu…

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a răcit. Gabriel e tot mai absent, iar eu mă simt prinsă între două lumi: una a iertării și una a orgoliului rănit.

Mă întreb uneori: oare cât de mult ne lasăm viețile conduse de răni vechi? Merită să pierdem totul pentru niște greșeli din trecut? Sau ar trebui să avem curajul să iertăm înainte să fie prea târziu?