Umbrele trecutului: Povestea unei mame la răscruce

— Doamnă, vă rog, nu vă supărați… Dar trebuie să vă spun ceva. Fetița aceasta… este nepoata dumneavoastră.

Cuvintele acelei femei mi-au tăiat respirația. Eram în fața blocului, cu sacoșele grele în mâini, când necunoscuta s-a apropiat de mine, ținând de mână o fetiță cu ochi mari, căprui, care mă privea cu o curiozitate sfâșietoare. Am simțit cum lumea se prăbușește sub picioarele mele. M-am uitat la copilă și am văzut în trăsăturile ei ceva familiar, ceva ce nu puteam să neg.

— Cum adică? Cine sunteți? am bâiguit eu, încercând să-mi recapăt controlul.

— Mă numesc Roxana. Am fost cu Mark… cu fiul dumneavoastră. Maria are șase ani. E fiica lui. Nu mai pot să țin totul ascuns. Trebuie să știți.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Mark? Fiul meu? El niciodată nu mi-a spus nimic. Cum ar fi putut să ascundă așa ceva? Am privit din nou la fetiță. Avea gropițe în obraji, exact ca el când era mic.

— Nu se poate… Mark ar fi spus… am început eu, dar Roxana m-a întrerupt.

— Nu vrea să recunoască. Nu vrea să știe de noi. Dar Maria are dreptul să-și cunoască familia.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum să reacționez? Să cred o străină sau propriul meu copil? Am luat-o pe Maria de mână, aproape fără să-mi dau seama, și am urcat cu ea în apartament. Roxana a rămas jos, cu ochii plini de lacrimi.

În seara aceea, Mark a venit târziu acasă. L-am așteptat în bucătărie, cu Maria lângă mine. Când a intrat și a văzut-o, a încremenit.

— Ce caută aici? Cine e fata asta? a întrebat el, dar vocea îi tremura.

— Mark, nu mă minți! E adevărat ce spune Roxana? E copilul tău?

A tăcut mult timp. Maria s-a uitat la el cu ochii mari, iar eu simțeam cum mă sufoc între dorința de a-l proteja și nevoia de adevăr.

— Nu știu… Nu sunt sigur… Poate… Dar nu vreau să mă implic! a izbucnit el într-un final.

M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Cum poți să spui asta? E sângele tău! E copilul tău! Cum ai putut să mă minți atâția ani?

Mark s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Nu l-am văzut niciodată atât de vulnerabil.

— N-am fost pregătit… N-am vrut să stric totul… Am crezut că dacă nu spun nimic, totul va dispărea…

M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat, dar în același timp simțeam o furie mocnită. Cum poți să ignori un copil? Cum poți să-ți negi propriul sânge?

Maria stătea tăcută într-un colț, jucându-se cu un ursuleț vechi pe care i-l dădusem. Am privit-o și am simțit o durere ascuțită în piept. Ce vină are ea pentru greșelile noastre?

Zilele următoare au fost un coșmar. Vecinii au început să bârfească — „Ai auzit? Fata lui Mark! Săraca femeie…” Mama mea m-a sunat și mi-a spus că e rușine pentru familie. Sora mea, Irina, mi-a reproșat că am fost prea blândă cu Mark toată viața și că acum culeg roadele.

Într-o seară, după ce Maria adormise în camera ei improvizată din sufragerie, m-am prăbușit pe canapea lângă Mark.

— Ce vrei să faci acum? l-am întrebat încet.

— Nu știu… Nu mă simt tată. Nu pot… Nu sunt pregătit…

— Dar eu? Eu ce să fac? S-o las pe Maria pe drumuri? S-o dau afară?

Mark a tăcut. Am simțit că sunt singură în fața acestei furtuni. Am început să mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru el: nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși pentru facultate, grijile pentru fiecare notă proastă sau prieten nepotrivit. Și acum, când avea cea mai mare nevoie de mine — nu ca fiu, ci ca tată — fugea de responsabilitate.

Într-o dimineață, Maria m-a întrebat:

— Tu ești bunica mea?

Mi-au dat lacrimile și am îmbrățișat-o strâns.

— Da, iubita mea. Sunt bunica ta.

Am început să mă atașez de ea fără să-mi dau seama. Îi citeam povești seara, îi făceam clătite dimineața și îi împleteam codițe înainte de grădiniță. Încet-încet, casa noastră s-a umplut de râsete și desene colorate pe pereți.

Dar Mark era tot mai absent. Pleca dimineața devreme și venea târziu noaptea. Uneori îl găseam uitându-se la Maria din pragul ușii, dar nu avea curajul să intre.

Într-o zi, Roxana a venit la noi plângând.

— Nu mai pot… Am pierdut serviciul, n-am bani de chirie… Vreau doar ca Maria să fie bine…

Am luat-o în brațe și i-am spus că poate rămâne la noi cât are nevoie. Pentru prima dată după mult timp am simțit că fac ceea ce trebuie.

Familia noastră nu mai era aceeași ca înainte. Era sfâșiată între rușine și iubire, între trecut și prezent. Dar privind-o pe Maria cum desenează inimi pe geamurile aburite ale bucătăriei, am știut că merită orice sacrificiu.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte mame aleg să-și apere copiii chiar și atunci când greșesc? Și câți copii plătesc prețul pentru greșelile adulților?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea adevărată începe acolo unde se termină frica.