Umbrele unei decizii: Povestea mea după despărțire

— Nu te mai suport, mamă! De ce nu poți să fii ca alte mame? De ce nu ai răbdat?

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună în mintea mea chiar și acum, la câteva zile după ce a trântit ușa camerei și a refuzat să mai vorbească cu mine. Stau pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi adun gândurile. În sufragerie, băiatul meu, Vlad, se preface că se uită la televizor, dar știu că mă urmărește cu coada ochiului, gata să reacționeze la orice încercare de apropiere.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Că voi fi mama aceea pe care copiii o privesc cu ură, ca pe un trădător. Dar nici nu mi-am imaginat vreodată că voi putea trăi o viață întreagă lângă un om care mă strivea cu fiecare zi ce trecea.

— Maria, nu mai ești bună de nimic! Cine te-ar mai lua pe tine? — îmi răsuna vocea lui Sorin, soțul meu, în fiecare colț al casei.

Ani de zile am tăcut. Am strâns din dinți când m-a jignit, când a ridicat vocea la copii, când a spart farfurii de nervi. Am crezut că așa trebuie să fie o familie. Că trebuie să rabzi pentru copii. Dar într-o seară, când Ioana a venit plângând la mine și mi-a spus că nu mai suportă să-l audă pe tata urlând la noi, am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu sora mea, Elena, care m-a îndemnat să nu mai rabd. — Maria, copiii tăi nu au nevoie de o mamă nefericită. Au nevoie de o mamă vie, întreagă.

Dar când i-am spus lui Sorin că vreau să divorțăm, a râs. — Nu ai curaj! Și dacă ai avea, copiii tot pe mine mă vor iubi!

Nu știu de unde am găsit puterea. Poate din privirea speriată a Ioanei sau din tăcerea apăsătoare a lui Vlad. Am depus actele și am plecat cu copiii la mama mea, într-un apartament mic din cartierul Titan. Acolo am început să respir din nou. Dar liniștea nu a ținut mult.

— De ce ne-ai luat de lângă tata? — m-a întrebat Vlad într-o seară, cu ochii plini de lacrimi.
— Pentru că nu era bine pentru noi acolo… — am încercat eu să-i explic.
— Tu ai vrut să plecăm! Eu voiam să rămân! — a țipat el și a fugit în camera lui.

Ioana s-a închis în sine. Nu mai vorbește cu mine decât strictul necesar. Merge la școală, vine acasă, stă pe telefon și nu vrea să audă de terapie sau discuții.

Într-o zi, am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet:
— Ioana, te rog… Spune-mi ce simți.
— Nu vreau să vorbesc cu tine! Tu ai distrus familia noastră! — mi-a aruncat printre suspine.

M-am prăbușit pe gresia rece după ce a ieșit. Am plâns în hohote, fără să mă pot opri. M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă nu cumva Sorin avea dreptate și copiii îl vor iubi mereu mai mult pe el. Dacă nu cumva am fost egoistă.

Mama mea încearcă să mă ajute:
— Lasă-i timp, Maria. O să înțeleagă ei când vor fi mari.
Dar dacă nu vor înțelege niciodată? Dacă mă vor urî pentru totdeauna?

Sorin profită de situație. Le trimite mesaje copiilor:
— Vedeți ce v-a făcut mama voastră? Eu v-am iubit mereu!

Uneori îi aud râzând la telefon cu el și simt cum mi se rupe sufletul. Alteori îi văd triști și retrași și nu știu cum să-i ajut.

Am încercat să mergem la un psiholog de familie. Vlad a refuzat categoric:
— Nu sunt nebun!
Ioana s-a dus o singură dată și apoi a spus că nu vrea să vorbească despre „problemele noastre murdare” cu un străin.

Sunt nopți în care mă trezesc brusc și mă uit la ei cum dorm. Îmi vine să-i trezesc și să le spun cât îi iubesc, cât de mult am suferit înainte să plecăm, cât de greu mi-a fost să aleg între liniștea mea și iluzia unei familii perfecte.

Într-o dimineață, Ioana mi-a lăsat un bilet pe masă:
„Nu știu dacă te voi putea ierta vreodată.”

Am strâns biletul la piept și am plâns iar. Dar apoi m-am ridicat și am început să scriu această poveste. Poate cineva care citește va ști ce să-mi spună. Poate cineva a trecut prin asta și are un sfat pentru mine.

Mă întreb mereu: Oare copiii mei mă vor ierta vreodată? Oare am făcut bine alegând libertatea în locul unei familii false? Ce ați fi făcut voi în locul meu?