Un cadou de nuntă care a despărțit două familii

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar nu pot să cred că mama ta a făcut asta! vocea Cătălinei tremura, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Era trecut de miezul nopții, iar în camera noastră de hotel, printre cutii desfăcute și plicuri cu bani, plutea o tensiune tăioasă. Mă uitam la cutia mică, elegantă, pe care scria „Cu drag, pentru voi”. Înăuntru era un set de farfurii vechi, cu margini ciobite, pe care le recunoșteam din copilărie. Farfuriile bunicii mele, pe care mama le păstra în vitrină „pentru ocazii speciale”.

— Poate… poate a vrut să ne dea ceva cu valoare sentimentală, am încercat eu să spun, dar vocea mi s-a stins când am văzut cum Cătălina își strângea buzele.

— Vlad, tu chiar nu vezi? E ca și cum ne-ar fi spus că nu merităm nimic nou. Că suntem doar niște copii care trebuie să se mulțumească cu resturile familiei tale!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nunta noastră fusese perfectă: dansasem până dimineața, râsesem cu prietenii, părinții noștri păreau împăcați. Dar acum, în liniștea grea a camerei, totul părea să se destrame. M-am așezat pe marginea patului și am privit la Cătălina. Își ștergea ochii cu dosul palmei, încercând să nu plângă.

— Știi ce mi-a spus mama ta când mi-a dat cutia? „Sper să vă folosească, că la noi au stat destul.” Nici măcar nu s-a uitat la mine! Parcă eram o străină.

Mi-am amintit privirea mamei mele la nuntă: obosită, puțin absentă, dar hotărâtă. Întotdeauna fusese greu de mulțumit. Tata murise devreme, iar ea crescuse singură doi copii. Poate că pentru ea farfuriile acelea chiar reprezentau ceva. Dar pentru Cătălina erau doar un simbol al lipsei de respect.

A doua zi dimineață, când am ajuns acasă la ai mei să luăm câteva lucruri rămase după nuntă, mama ne aștepta în bucătărie. Pe masă era cafeaua aburindă și o tăcere apăsătoare.

— Bună dimineața, am spus eu încercând să par relaxat.

— Bună, Vlad. Bună, Cătălina. Ați dormit bine? a întrebat mama fără să ridice privirea din ceașcă.

Cătălina nu a răspuns. S-a așezat pe un colț de scaun și s-a uitat pe fereastră. Eu am încercat să sparg gheața:

— Mama, despre cadoul de nuntă… voiam să te întreb… De ce ai ales farfuriile acelea?

Mama a ridicat din umeri.

— Sunt de la bunica ta. Am crezut că o să vă bucurați. Nu toată lumea are nevoie de lucruri noi ca să fie fericită.

Cătălina s-a întors brusc spre ea:

— Dar nu era vorba despre lucruri noi sau vechi! Era vorba despre gest! Despre cum ne-ai făcut să ne simțim în fața tuturor!

Mama s-a înroșit la față.

— Dacă nu vă place, puteți să le aruncați! Eu am vrut doar să vă dau ceva din familie. Nu toată lumea apreciază tradițiile…

Am simțit cum mă sufoc între cele două femei cele mai importante din viața mea. Tata nu mai era să medieze conflictele. Fratele meu era plecat în Germania de ani buni și nu mai știa nimic despre viața noastră.

În zilele următoare, discuțiile dintre mine și Cătălina au devenit tot mai reci. Ea vorbea tot mai des cu mama ei la telefon, plângându-se că „nu va fi niciodată acceptată”. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „ne-am revenit din supărare”. Simțeam că sunt tras în două direcții opuse și că orice aș face voi pierde pe cineva.

La două săptămâni după nuntă, am găsit-o pe Cătălina împachetând farfuriile în ziare vechi.

— Ce faci? am întrebat eu încet.

— Le duc la bunica mea la țară. Poate acolo vor fi apreciate mai mult decât aici.

Am vrut să protestez, dar m-am oprit. Poate avea dreptate. Poate că nici eu nu știam ce înseamnă cu adevărat „familie”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama la telefon — care îmi reproșa că „nu-mi apăr sângele” — am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă toate familiile trec prin astfel de conflicte sau dacă noi eram blestemați să ne rănim unii pe alții fără să vrem.

Câteva luni mai târziu, relația dintre Cătălina și mama rămânea rece. Sărbătorile le petreceam separat: Crăciunul la ai mei, Paștele la ai ei. Fiecare întâlnire era o formalitate plină de tăceri apăsătoare și zâmbete forțate.

Într-o zi, când am primit vestea că mama are probleme grave cu inima, am simțit cum toate supărările devin brusc neimportante. Am mers împreună cu Cătălina la spital. Mama era palidă și slabă, dar când ne-a văzut împreună a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Vlad… Cătălina… Îmi pare rău dacă v-am rănit. Poate n-am știut să arăt ce simt… Dar sunteți familia mea acum.

Cătălina i-a luat mâna și i-a spus încet:

— Și eu îmi doresc să fim o familie adevărată…

Nu știu dacă vreodată vom reuși să trecem peste toate rănile din trecut. Dar știu că un gest mic poate schimba totul — în bine sau în rău. Oare câte familii se destramă din cauza unor lucruri aparent mărunte? Și câți dintre noi avem curajul să iertăm înainte să fie prea târziu?