Un minut de întârziere, o masă pierdută: Viața sub ceasul soacrei mele

— E ora șapte fără două minute, Irina! Ai întârziat din nou! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună ca un clopot spart în bucătăria mică, unde mirosul de ciorbă acră se amesteca cu parfumul ei greu de levănțică. M-am oprit în prag, cu mâinile reci și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când ajungeam „târziu” la masă, dar fiecare dată părea să fie ultima picătură pentru ea.

— Îmi pare rău, am avut o ședință la serviciu care s-a prelungit… încerc să mă justific, dar privirea ei tăioasă mă reduce la tăcere.

— La mine în casă, cine nu respectă ora mesei, nu mănâncă! a spus apăsat, trântind polonicul pe masă. Soțul meu, Mihai, stătea cu ochii în farfurie, evitând orice contact vizual. Fetița noastră, Ana, se uita speriată când la mine, când la bunica ei.

Așa a început totul. După ce Mihai a rămas fără serviciu și nu ne-am mai permis chiria la apartamentul nostru din cartierul Militari, ne-am mutat la mama lui. Credeam că va fi temporar. Credeam că familia înseamnă sprijin și înțelegere. Dar aici, fiecare zi era o luptă cu secundele și cu orgoliul unei femei care nu accepta niciun compromis.

Regulile ei erau simple și nemiloase: masa la ora fixă, curățenie ca la spital, liniște după ora zece seara. Orice abatere era pedepsită cu tăcere glacială sau cu replici usturătoare. Mă simțeam ca o intrusă în propria viață. Îmi era dor de libertatea de a mânca un iaurt la miezul nopții sau de a râde zgomotos cu Mihai după ce Ana adormea.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu și am găsit ușa bucătăriei încuiată, am izbucnit:

— Nu pot să cred că mă pedepsești ca pe un copil! Am 34 de ani și sunt mama copilului tău!

Lidia s-a uitat la mine cu răceală:

— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo. Dar cât timp stai aici, respecți regulile mele.

Mihai a încercat să intervină:

— Mamă, hai să nu exagerăm…

— Tu să taci! Dacă ai fi fost bărbat adevărat, nu ajungea nevasta ta să stea pe capul meu!

M-am simțit mică și neputincioasă. În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu mă audă Ana. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Poate eram prea încăpățânată? Poate trebuia să fiu mai recunoscătoare?

Zilele au început să semene între ele: dimineți grăbite, priviri tăioase, discuții în șoaptă cu Mihai despre cum să facem rost de bani pentru un avans la o garsonieră. Ana devenea tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o ascunsă sub masă, plângând încet.

— Mami, de ce e bunica mereu supărată pe tine?

Am strâns-o în brațe și i-am promis că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam asta.

Într-o duminică, când Lidia a plecat la piață, am profitat de liniște ca să vorbesc cu Mihai.

— Nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc. Nu mai sunt eu.

El a oftat adânc:

— Știu… Dar ce putem face? Nu avem bani nici măcar pentru chirie la o garsonieră amărâtă.

— Atunci trebuie să găsim o soluție! Nu vreau ca Ana să crească într-un mediu toxic.

Am început să caut joburi suplimentare. Seara corectam lucrări pentru elevi pe internet, iar în weekenduri mergeam la meditații prin oraș. Eram obosită până la epuizare, dar mă agățam de speranța că într-o zi vom avea din nou casa noastră.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când am ajuns acasă după două ore de meditații și încă una petrecută în trafic, am găsit-o pe Lidia așteptându-mă în hol.

— Ai întârziat din nou. Știi ce ai de făcut.

Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc. Am trecut pe lângă ea fără să spun nimic și m-am dus direct la Ana. Am găsit-o desenând o casă mare cu ferestre luminoase.

— Asta e casa noastră? am întrebat-o zâmbind trist.

— Da… Dar fără bunica.

Am simțit un nod în gât. Copilul meu visa la libertate mai mult decât la jucării sau dulciuri.

În acea noapte am luat o decizie. Am scos din dulap puținele economii strânse și i-am spus lui Mihai:

— Plecăm. Chiar dacă trebuie să stăm într-o cameră de cămin sau să împărțim baia cu alți oameni. Nu mai pot trăi sub dictatura ceasului Lidiei.

Mihai m-a privit lung, apoi a dat din cap încet:

— Ai dreptate. Ne descurcăm noi cumva.

A doua zi dimineață i-am spus Lidiei că plecăm. A ridicat din umeri:

— Faceți cum vreți. Dar să nu veniți înapoi când vă va fi greu!

Am ieșit pe ușă cu Ana de mână și Mihai după mine. Am simțit pentru prima dată după mult timp că respir aer curat.

Primele luni au fost grele. Am stat într-o cameră mică, cu pereții subțiri și baia pe hol. Dar eram liberi. Am putut să râdem din nou împreună, să mâncăm când voiam și să ne bucurăm de micile noastre victorii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea dură sau prea impulsivă. Dar apoi o văd pe Ana zâmbind larg și știu că am ales corect.

Oare câte femei trăiesc încă sub dictatura unei soacre? Câte dintre noi își pierd identitatea încercând să mulțumească pe toată lumea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?