Un singur nepot e destul: Povestea unei mame între iubire, durere și curaj
— Nu cred că e cazul să te bucuri atât de tare, Ilinca. Un singur nepot e destul, mi-a spus soacra mea, Valeria, cu vocea ei ascuțită, în timp ce eu încă țineam în mână ecografia, cu ochii umezi de fericire. Eram la masa din bucătăria lor, la Bacău, iar soțul meu, Radu, se uita în gol, incapabil să reacționeze. Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au început să tremure și, pentru o clipă, am vrut să fug. Dar nu am făcut-o. Am rămas acolo, cu inima frântă și cu o întrebare arzătoare: de ce nu pot fi fericită fără să simt mereu că trebuie să cer voie?
Nu era prima dată când Valeria încerca să-și impună voința asupra noastră. Când s-a născut primul nostru copil, Daria, a venit la noi cu sfaturi nesolicitate și critici subtile: „Nu o ține prea mult în brațe, o răsfeți!”, „Nu-i da lapte praf, pe vremea mea nu exista așa ceva!” Am încercat să-i fac pe plac, să nu stric armonia familiei. Dar acum, când am aflat că sunt din nou însărcinată, simțeam că nu mai pot ceda.
— Valeria, e copilul nostru. E decizia noastră, am spus cu voce joasă, dar fermă.
Ea a ridicat din umeri și a început să strângă farfuriile de pe masă cu gesturi repezite.
— Să nu vă plângeți după aia că nu vă ajung banii sau că nu aveți timp! Eu nu vă mai ajut ca data trecută!
Radu a încercat să detensioneze atmosfera:
— Mamă, hai să nu ne certăm acum…
Dar era prea târziu. În ochii Valeriei se citea dezamăgirea și ceva ce nu mai văzusem până atunci: un soi de resentiment. M-am ridicat de la masă și am mers în camera Dariei. Fetița mea dormea liniștită, cu obrajii rumeniți de somn. Am simțit o nevoie uriașă să o protejez de tot ce era toxic în jurul nostru.
În zilele care au urmat, Valeria a început să ne evite. Nu mai venea la noi, nu mai suna să întrebe de Daria. Radu era prins la mijloc între mine și mama lui. Seara, când ne culcam, îl simțeam tensionat.
— Ilinca, știi că mama a crescut singură trei copii. Poate îi e teamă că nu ne vom descurca…
— Dar noi nu suntem ea! Nu vreau să trăiesc după fricile ei!
Am început să mă simt vinovată pentru fericirea mea. Prietenele mele mă felicitau pentru sarcină, dar eu mă simțeam tot mai singură. La serviciu, colegele mă întrebau dacă soacra mă ajută cu Daria.
— Nu prea… De fapt, acum nici nu mai vorbește cu mine.
— Las-o! E viața ta! mi-a spus Loredana, colega mea cea mai apropiată.
Dar cum să „o las”, când știam cât de mult ținea Radu la ea? Cum să-mi cresc copiii într-o familie dezbinată?
Au trecut luni. Sarcina avansa greu; aveam grețuri puternice și nopți nedormite. Radu era tot mai absent. Într-o seară, după ce Daria a adormit greu din cauza unei răceli urâte, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot! Nu mai vreau să mă simt vinovată pentru că-mi doresc o familie mare!
Radu s-a uitat la mine lung.
— Ilinca… Poate ar trebui să vorbim cu mama. Să-i explicăm…
— Nu vreau să-i mai explic nimic! Vreau doar să mă accepte așa cum sunt!
În acea noapte am visat că eram din nou copil și mama mă certa pentru că am spart o cană. M-am trezit cu inima strânsă: toată viața am încercat să nu supăr pe nimeni. Să fiu „fata bună”. Dar acum aveam nevoie să fiu mama bună pentru copiii mei.
Când a venit ziua botezului celui de-al doilea copil — un băiețel pe care l-am numit Vlad — Valeria a venit la biserică îmbrăcată sobru și a stat într-un colț. Nu s-a apropiat de mine decât la final.
— Să-ți fie de bine… Să ai grijă de ei.
Am privit-o în ochi.
— Îi voi iubi mereu. Și sper ca într-o zi să-i iubești și tu la fel.
A plecat fără să răspundă. Dar ceva s-a schimbat în mine: nu mai aveam nevoie de aprobarea ei ca să fiu fericită.
Au trecut ani. Daria și Vlad au crescut frumos. Valeria a început treptat să se apropie de ei, dar relația noastră a rămas rece. Am învățat însă să pun limite — pentru mine și pentru familia mea.
Uneori mă întreb: câte femei trăiesc cu teama de a-și dezamăgi familia? Câte mame își sacrifică fericirea doar ca să fie „pe plac”? Eu am ales altfel. Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?