Unghiile Tăcerii: Povestea unei Mame și a Fiicei Pierdute

— Irina, răspunde-mi, te rog! Am sunat din nou, de data asta cu mâinile tremurând. Era a șaptea zi fără niciun semn de la ea. De când s-a măritat cu Vlad și s-a mutat în satul acela uitat de lume, la marginea județului Vaslui, nu trecea zi fără să ne auzim. Dar acum… tăcere. O tăcere care mă apăsa pe piept ca o piatră grea.

Nu am mai rezistat. Am urcat în Loganul vechi al soțului meu, Petre, și am pornit la drum. Pe bancheta din spate, un coș cu plăcinte și niște mere din grădină — ca să nu vin cu mâna goală. Pe drum, gândurile mă năpădeau: „Dacă e bolnavă? Dacă a pățit ceva rău? Sau poate… poate Vlad?”

Nu mi-a plăcut niciodată Vlad. Prea tăcut, prea posac, prea grăbit să o ia pe Irina departe de noi. Dar Irina era îndrăgostită, iar eu nu am vrut să-i stric fericirea.

Când am ajuns în sat, era liniște. Niciun copil pe uliță, niciun câine nu lătra. Casa lor părea pustie. Am bătut la poartă de trei ori. Nimic. Am strigat: — Irina! Sunt eu, mama!

După câteva minute, ușa s-a deschis încet. Irina stătea în prag, cu ochii roșii și obrajii supți. M-a privit ca un animal speriat.

— Mamă… ce cauți aici?

— Cum ce caut? Nu răspunzi la telefon de o săptămână! Am crezut că ai pățit ceva!

A dat din umeri și s-a uitat peste umăr, ca și cum cineva ar fi urmărit-o.

— Vlad nu-i acasă? am întrebat încet.

A clătinat din cap și m-a poftit înăuntru. În bucătărie mirosea a mucegai și a supă rece. Am lăsat coșul pe masă și am prins-o de mână. Atunci am văzut: unghiile ei erau rupte până la carne, unele însângerate, altele negre de murdărie.

— Doamne, Irina! Ce-ai pățit la mâini?

A tras repede mâna și a început să plângă în hohote.

— Mamă… nu mai pot… Vlad… e tot mai rău…

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum mi se face rău.

— Ce ți-a făcut?

— Nu mă lasă să ies din casă. Mi-a luat telefonul. Dacă nu fac curat cum vrea el sau dacă nu gătesc ce-i place, țipă la mine… uneori mă lovește… Aseară am încercat să sar pe geam să fug la vecina, dar m-am agățat cu unghiile de pervaz…

Mi-am mușcat buzele ca să nu urlu. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Gata, mamă, nu mai stai aici! Plecăm acum!

Irina s-a smuls din brațele mele:

— Nu pot! Dacă vine Vlad și ne prinde? Mi-a zis că dacă încerc să fug sau dacă spun cuiva, mă omoară!

Am simțit că mă prăbușesc. Cum ajunsese fata mea veselă și plină de viață o umbră tremurândă?

Am încercat să o liniștesc:

— Ascultă-mă bine! Nu ești singură! O să mergem la poliție, la primar, oriunde! Nu te las aici!

Irina a început să tremure:

— Nu înțelegi… aici toată lumea îl știe pe Vlad. Tatăl lui e prieten cu polițistul din sat. Nimeni nu mă va crede…

Am simțit furie și neputință în același timp. Cum era posibil ca într-un sat românesc din 2024 încă să existe astfel de frică? Cum puteam să-mi salvez copilul?

Am stat toată noaptea cu ea, ascultându-i povestea printre suspine: cum Vlad devenise tot mai violent după ce rămăsese fără serviciu; cum îi interzisese să vorbească cu mine; cum îi controla fiecare mișcare; cum vecinii se făceau că nu văd nimic.

Dimineața devreme, când soarele abia se ițea peste dealuri, am luat hotărârea: plecăm împreună. Am împachetat câteva haine într-o sacoșă veche și am ieșit pe furiș din casă.

Pe drum spre oraș, Irina plângea în tăcere. Eu conduceam cu inima cât un purice, uitându-mă mereu în oglinda retrovizoare.

La poliție ne-au întâmpinat două femei polițist care ne-au ascultat povestea cu răbdare. Ne-au spus că nu suntem singure și că există centre pentru victimele violenței domestice.

Irina a început terapia și încet-încet a prins curaj să zâmbească din nou. Dar rănile de pe sufletul ei — ca și cele de sub unghii — vor avea nevoie de timp să se vindece.

M-am întrebat de multe ori: unde am greșit? Cum de n-am văzut semnele? De ce încă ne este rușine să vorbim despre violența din familie?

Poate că povestea noastră va da curaj altor mame sau fiice să rupă tăcerea. Poate că într-o zi nu va mai trebui să ne temem pentru copiii noștri în propria lor casă.

„Oare câte Irina mai există în satele României? Câte mame mai stau treze noaptea, întrebându-se dacă fiica lor e bine?”