Ușa care nu s-a deschis niciodată: Povestea unei mame la marginea pragului

— Dorin, deschide, mamă! Am adus batonuții tăi preferați cu brânză dulce!
Am strigat încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Era duminică dimineața, iar blocul mirosea a cafea și a pâine prăjită. Țineam tava fierbinte cu ambele mâini, simțind cum aburul îmi încălzește fața. Dincolo de ușă, însă, nu se auzea nimic. Nici pași, nici râsete, nici măcar sunetul familiar al cheii răsucite în yală.

Am apăsat soneria încă o dată. Nimic. Am simțit cum inima mi se strânge, ca atunci când așteptam rezultatul la examenul de admitere la liceu. M-am uitat pe vizor, poate-poate… dar nu era nimeni. Am lăsat tava jos pe preș și am scos telefonul din geantă. Am format numărul lui Dorin cu degetele tremurânde.

— Alo? Dorin? Sunt eu, mama. Ești bine?

Niciun răspuns. Doar tonul monoton al apelului care nu era preluat. M-am așezat pe treptele reci din fața ușii și am început să mă gândesc la toate momentele în care poate am greșit față de el. Poate că am fost prea insistentă când l-am întrebat de prietena lui, Irina. Poate că ar fi trebuit să-l las să-și trăiască viața fără să-i dau sfaturi la fiecare pas.

Mi-am amintit ultima noastră ceartă, cu două săptămâni în urmă. Venise acasă obosit după serviciu și eu, în loc să-l întreb dacă vrea să mănânce ceva sau să se odihnească, am început să-l întreb despre facturi, despre job, despre planurile lui de viitor.

— Mamă, lasă-mă în pace! Nu vezi că sunt obosit? Nu pot să vin acasă fără să mă iei la întrebări?

Atunci am tăcut. Dar tăcerea aceea s-a transformat într-un zid între noi. Un zid pe care nu știam cum să-l dărâm.

Acum, stând pe trepte cu tava răcită lângă mine, simțeam că fiecare secundă de liniște mă apasă tot mai tare. Vecina de la trei, doamna Stanciu, a trecut pe lângă mine și s-a uitat lung.

— Ce faci aici, Marioara? Nu te-a lăsat Dorin să intri?

— Nu răspunde… Poate doarme sau… nu știu.

— Tinerii ăștia… mereu ocupați. Dar să știi că aseară l-am văzut intrând târziu cu o fată. Poate e la el.

Am zâmbit forțat și i-am mulțumit pentru grijă. În mintea mea însă, gândurile se învârteau haotic: dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă nu vrea să mă mai vadă? Dacă am pierdut legătura cu propriul meu copil?

Am stat acolo aproape o oră. Am încercat să-l sun din nou și din nou. În cele din urmă, am luat tava și am coborât scările încet, ca și cum fiecare treaptă era o povară pe care trebuia s-o duc singură.

Ajunsă acasă, m-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng. Plângeam pentru toate momentele în care nu am știut să fiu mama de care avea nevoie. Pentru toate dățile când i-am spus „ai grijă” în loc de „sunt mândră de tine”. Pentru toate zilele în care am pus presiune pe el fără să-mi dau seama cât îl doare.

Telefonul a sunat abia seara târziu.

— Mamă… scuză-mă că nu ți-am răspuns azi. Am dormit mult și apoi am ieșit cu Irina. Am văzut apelurile tale… Ești bine?

Vocea lui era obosită, dar caldă. Am simțit un nod în gât.

— Da, Dorin… doar că mi-a fost dor de tine. Am venit cu plăcinte și… nu ai răspuns.

— Îmi pare rău, mamă. Chiar nu te-am auzit. Data viitoare anunță-mă înainte să vii…

M-am simțit mică și neînsemnată. Cum ajunsesem aici? Când s-a transformat relația noastră într-o listă de reguli și programări? Unde dispăruse apropierea aceea firească dintre noi?

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul cu treburi prin casă: am spălat geamurile, am făcut ordine prin dulapuri, dar gândul la Dorin nu-mi dădea pace. Îmi venea mereu în minte imaginea ușii aceleia reci și mute.

Sâmbătă seara m-a sunat el.

— Mamă, pot să vin mâine la tine? Mi-e dor de mâncarea ta…

— Sigur că poți! Te aștept cu drag!

Am petrecut toată noaptea pregătind sarmale și cozonac. Dimineața am aranjat masa ca pe vremuri: farfurii albe cu margini albastre, șervețele brodate de bunica și un buchet mic de liliac în mijloc.

Când a intrat pe ușă, Dorin m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot. Știu că uneori sunt distant sau nervos… Dar te iubesc.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Și eu te iubesc, Dorin. Poate că uneori greșesc… dar tot ce fac e din dragoste pentru tine.

A stat câteva ore la masă cu mine, povestind despre serviciu, despre Irina și planurile lor de vacanță. Am râs împreună ca odinioară.

Dar undeva în sufletul meu a rămas o teamă: dacă într-o zi ușa aceea chiar nu se va mai deschide niciodată? Dacă distanța dintre noi va deveni atât de mare încât nici dragostea nu o va mai putea trece?

Oare câți dintre noi trăim cu această frică? Câți părinți își văd copiii îndepărtându-se fără să știe cum să-i aducă înapoi? Și câți copii nu realizează cât de mult doare o ușă care nu se mai deschide pentru părinții lor?