Ușa încuiată: Povestea unei familii sfâșiate de visuri deșarte

— Nu pot să cred că ai adus-o pe fata asta aici, Vlad! Ai uitat cine ești? Ai uitat ce merităm?
Vocea Arianei răsuna în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Eu stăteam în prag, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Vlad, soțul meu, încerca să-i răspundă calm, dar privirea lui trăda oboseala.
— Mamă, Raluca e soția mea. Nu contează că nu are părinți cu vile sau conturi în Elveția. O iubesc.
Ariana a oftat teatral și a dat ochii peste cap.
— Dragul meu, nu e vorba de iubire. E vorba de viitorul tău! De ce să te chinui ca noi, când ai putea avea totul?

Așa a început totul. De la o discuție care părea banală, dar care avea să ne schimbe viața pentru totdeauna. Ariana nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. Pentru ea eram doar „fata săracă din cartier”, cea care îi fura fiul de la un destin măreț. Și nu s-a sfiit niciodată să-mi arate asta.

Primele luni după nuntă au fost un coșmar. Ariana venea zilnic peste noi, fără să anunțe. Intra cu cheia ei veche, făcea inspecție prin bucătărie, deschidea dulapurile, comenta la orice găsea: „Ce-i cu făina asta ieftină? Nu știi să gătești ca lumea?” sau „Vlad, tu meriți mai mult decât o viață de chiriași!”

Într-o seară, după ce a plecat trântind ușa, am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „O să fie bine, promit.” Dar promisiunea lui suna gol. Știam că nu va fi bine atâta timp cât Ariana avea cheia casei noastre și controlul asupra vieții noastre.

Am încercat să vorbesc cu ea. Am invitat-o la o cafea, sperând că o discuție sinceră va schimba ceva.

— Ariana, te rog… simt că nu mă accepți. Aș vrea să avem o relație bună.
Ea m-a privit rece.
— Raluca, eu vreau doar ce-i mai bun pentru Vlad. Tu nu poți oferi asta.

Am plecat acasă cu sufletul zdrobit. În acea noapte am avut un coșmar: Ariana stătea la capul patului nostru și ne număra banii din portofel.

Tensiunea a crescut când am rămas însărcinată. În loc să se bucure, Ariana a început să vină și mai des. Îmi aducea reviste cu „mame perfecte”, îmi critica hainele și chiar a încercat să mă convingă să facem botezul la o biserică „mai de fițe”, unde mergeau „lumea bună”.

Într-o zi, am găsit-o în dormitorul nostru, cotrobăind prin sertare.
— Ce faci aici? am întrebat șocată.
Ea a ridicat din umeri.
— Voiam doar să văd dacă aveți nevoie de ceva…

Atunci am simțit că nu mai pot. Am plâns ore întregi și i-am spus lui Vlad că nu mai suport. El s-a înfuriat pentru prima dată pe mama lui.
— Gata! Nu mai intri peste noi când vrei tu!
A doua zi am schimbat yala.

Ariana a venit ca de obicei și a încercat să intre. Când a văzut că nu mai merge cheia, a bătut disperată în ușă.
— Vlad! Deschide! Cum îndrăznești?
Vlad i-a răspuns calm:
— Mamă, avem nevoie de intimitate. Te rog să respecți asta.

A urmat o perioadă de tăcere grea. Ariana nu ne-a mai vorbit luni întregi. La botez a venit îmbrăcată în negru și nu s-a uitat deloc la mine sau la copil.

Familia s-a rupt încet-încet. Vlad era prins între două lumi: datoria față de mama lui și dragostea pentru mine și copilul nostru. Eu mă simțeam vinovată pentru distanța dintre ei, dar știam că altfel nu puteam respira.

Au trecut ani. Ariana s-a mutat la sora ei din provincie și rareori ne mai sună. Vlad încă oftează când vede poze vechi cu mama lui zâmbind. Eu încă tresar când aud cheia în broască.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare liniștea noastră merită prețul unei familii destrămate? Sau poate unele uși trebuie încuiate ca să putem trăi cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vina mea că am vrut doar puțină pace?