Uși închise: Povestea unei mame uitate

— Mark, nu pot să cred că nu vii nici azi la masă! Am făcut sarmale, știi că-ți plac… Vocea mea răsună în bucătăria mică, goală, doar cu ecoul pașilor mei grăbiți. Telefonul rămâne mut. Privesc pe geam, la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, și mă întreb când am început să fiu o străină pentru propriul meu copil.

De când s-a căsătorit cu Jelena, parcă s-a tras o cortină între noi. La început am crezut că e normal, că orice familie tânără are nevoie de intimitate. Dar acum, după un an în care am văzut-o pe nepoata mea doar de câteva ori, simt că mă sufoc. Mă uit la poza lui Mark de pe raft — avea opt ani și zâmbea larg, cu dinții strâmbi și ochii luminoși. Unde a dispărut băiatul meu?

Într-o zi de joi, m-am hotărât să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri de la cofetăria din colț și am urcat scările cu inima cât un purice. Am bătut la ușă, iar după câteva secunde, Jelena a deschis. S-a uitat la mine cu o privire rece, aproape deranjată.

— Bună ziua, Milena. Nu ne-ai sunat înainte…

— Am trecut doar să văd fetița, să vă aduc ceva dulce… am bâiguit eu, încercând să zâmbesc.

— Nu e un moment potrivit acum. Suntem ocupați. Poate altă dată.

Ușa s-a închis încet, dar apăsat. Am rămas pe palier cu cutia de prăjituri în mână și cu obrajii arzând de rușine. Am coborât scările încet, simțind că fiecare treaptă mă apasă tot mai tare.

Seara aceea am petrecut-o plângând în fața televizorului. M-am întrebat de zeci de ori ce am făcut greșit. Poate am fost prea prezentă? Poate am spus ceva ce n-ar fi trebuit? Sau poate Jelena nu m-a vrut niciodată aproape?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Milena, nu te mai consuma! Așa sunt tinerii ăștia acum. Vor să fie lăsați în pace…

— Dar eu nu vreau să fiu doar o străină pentru ei! Sunt mama lui Mark! Am crescut singură un copil după ce tatăl lui a murit… Nu merit și eu puțină dragoste?

Mariana a oftat și mi-a spus să am răbdare. Dar răbdarea doare când zilele trec una după alta și nimeni nu te caută.

Într-o duminică, l-am văzut pe Mark la supermarket. Era cu Jelena și cu fetița lor, Ana. M-am apropiat timid.

— Mark! Ce surpriză! Ce mare a crescut Ana!

Mark a zâmbit forțat.

— Bună, mamă… Suntem cam pe fugă…

Am încercat să o iau pe Ana în brațe, dar Jelena a tras-o ușor lângă ea.

— E obosită, Milena. Mai bine nu acum.

M-am simțit ca un intrus. Am plecat acasă cu ochii în lacrimi și cu sufletul gol.

Au trecut luni întregi fără să primesc un telefon sau o vizită. De Crăciun am pregătit cozonaci și am împachetat cadouri pentru Ana. Le-am lăsat la ușă, pentru că nimeni nu mi-a deschis.

Într-o seară geroasă de ianuarie, Mark m-a sunat brusc.

— Mamă… putem vorbi?

Inima mi-a sărit din piept.

— Sigur! Vino oricând!

A venit singur. Era palid și obosit.

— Mamă… Jelena crede că ești prea insistentă. Că nu ne lași spațiu… Eu… nu știu ce să fac…

— Să nu vă las spațiu? Mark, eu doar vreau să văd copilul! Să știu că sunteți bine! Tu nu mă mai vrei în viața ta?

A tăcut mult timp.

— Nu e vorba că nu te vrem… Dar avem nevoie de liniște. Și… uneori simt că mă sufoc între voi două…

M-am prăbușit pe canapea.

— Deci eu sunt problema? Eu sunt cea care vă deranjează?

Mark s-a ridicat și a plecat fără să spună altceva. Am rămas singură în apartamentul meu mic, cu pereții reci și cu sufletul sfâșiat.

De atunci nu am mai încercat să îi caut. M-am retras în lumea mea mică — seriale la televizor, cafea amară dimineața și plimbări scurte prin parc. Prietenele mele spun că trebuie să-mi văd de viață, dar cum poți trăi când inima ta e la ușa altcuiva?

Uneori visez că Ana vine la mine alergând și-mi spune „Bunica!”. Mă trezesc plângând și mă întreb dacă va veni vreodată ziua când ușa aceea se va deschide din nou pentru mine.

Oare cât de mult trebuie să te retragi ca să nu-i pierzi de tot pe cei dragi? Și cât doare să fii mamă când nimeni nu-ți mai spune „mamă”? Voi ce ați face în locul meu?