Uși încuiate, răni deschise: Povestea unei familii sfâșiate de așteptări

— Nu ești destul de bună pentru fiul meu, Irina! Ți-am spus asta de la început, dar nu ai vrut să asculți.

Cuvintele soacrei mele, doamna Stancu, încă îmi răsună în minte, ca un ecou dureros care nu mă lasă să dorm nopțile. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam în bucătăria lor mică din Ploiești, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Soțul meu, Radu, se uita neputincios la noi două, prins între două lumi pe care nu știa cum să le împace.

— Mamă, te rog… Irina nu ți-a făcut nimic rău. De ce nu poți să o accepți?

— Pentru că nu e ca noi! Nu știe să gătească sarmale, nu știe să spele rufele cum trebuie, nu știe să fie soție adevărată! Ai uitat cum te-am crescut? Ai uitat ce familie suntem?

Mi-am mușcat buza până la sânge. Crescusem la țară, într-o familie modestă din Buzău. Mama mea lucra la brutărie, tata era tractorist. Nu am avut niciodată pretenții, dar nici nu am simțit că sunt mai prejos decât alții. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, am crezut că dragostea noastră va fi suficientă să treacă peste orice obstacol. Dar nu am știut cât de greu e să te lupți cu trecutul altcuiva.

Primele luni după nuntă au fost un coșmar. Doamna Stancu venea aproape zilnic la noi acasă, găsea mereu ceva de criticat: ba că nu e curat sub pat, ba că nu am pus destulă sare în ciorbă, ba că nu port fustă când vine Radu acasă. Mă simțeam ca o intrusă în propria viață.

— Irina, tu chiar nu vezi că nu-i pasă? îmi spunea prietena mea cea mai bună, Simona. De ce nu plecați undeva departe?

— Nu pot… Radu are serviciul aici, mama lui are probleme cu inima… Nu pot să-l pun să aleagă între mine și ea.

Dar încet-încet, presiunea a început să ne schimbe pe amândoi. Radu devenea tot mai tăcut, se întorcea târziu de la serviciu și evita discuțiile despre viitorul nostru. Eu mă simțeam tot mai singură și mai vinovată pentru fiecare ceartă dintre el și mama lui.

Într-o seară, după o altă vizită tensionată a doamnei Stancu, am izbucnit:

— Radu, cât mai pot să rezist? Simt că mă sufoc! Dacă nu mă vrea aici, poate ar trebui să plec…

El s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o las singură. E bolnavă, Irina. Dacă i se întâmplă ceva?

Am simțit atunci că orice aș face, voi pierde. Dacă rămâneam, mă pierdeam pe mine. Dacă plecam, îl pierdeam pe el.

Au trecut luni în care am încercat să mă fac plăcută: i-am dus flori soacrei mele de ziua ei, am gătit după rețetele ei vechi, am mers cu ea la biserică duminica. Nimic nu era suficient.

Într-o zi, când m-am întors acasă mai devreme de la serviciu, am auzit-o pe doamna Stancu vorbind cu Radu în sufragerie:

— Dacă nu scapi de ea, o să-ți pară rău toată viața! O să ajungi ca tatăl tău: singur și nefericit!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în cameră și am spus doar atât:

— Nu trebuie să alegi, Radu. Aleg eu pentru tine.

Mi-am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat la Simona. Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață, Radu m-a sunat de zeci de ori. Nu i-am răspuns. M-am dus la serviciu ca un robot și m-am prefăcut că totul e în regulă.

Au trecut două săptămâni până când am avut curajul să mă întorc acasă să-mi iau restul lucrurilor. Radu era acolo, cu ochii roșii și barba crescută:

— Irina… Te rog… Hai acasă…

— Acasă? Unde e acasă? Unde sunt dorită?

A tăcut. Și-a lăsat capul în palme și a plâns ca un copil.

După câteva luni de separare, am semnat actele de divorț. Mama mea a venit la București să mă ajute să mă mut într-o garsonieră mică. Tata mi-a adus o ladă cu mere și mi-a spus doar atât:

— Sufletul omului nu se vindecă ușor, fată dragă. Dar nici nu trebuie să tragi la jug toată viața.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi refac viața, dar rana rămâne deschisă. Mă gândesc uneori dacă aș fi putut face mai mult sau dacă vina e doar a mea. Primesc uneori mesaje de la Radu: „Mi-e dor de tine.” Dar știu că nimic nu va mai fi ca înainte.

Merg des prin parcul unde ne plimbam când eram studenți și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza orgoliului și așteptărilor nerealiste? Oare chiar putem vindeca rănile lăsate de cei dragi sau doar învățăm să trăim cu ele?