Vândută ca o povară: Miracolul din Munții Apuseni

— Nu mai avem ce face cu tine, Ilinca. Ești stearpă, cine să te mai vrea? Vocea mamei răsuna în odaia mică, cu pereții scorojiți și miros de fum stătut. Tata nu zicea nimic, doar își freca palmele muncite de parcă ar fi vrut să șteargă rușinea de pe ele. Aveam douăzeci și unu de ani și simțeam că viața mea se terminase înainte să înceapă.

În satul nostru din Munții Apuseni, femeia fără copii era ca o oaie beteagă: nu avea rost să o ții. De doi ani mă măritaseră cu Dorel, feciorul morarului, dar după ce doctorul din oraș a spus că „nu pot duce sarcina”, soțul m-a trimis înapoi la părinți. De atunci, am fost doar o povară.

Într-o seară rece de octombrie, tata a venit acasă cu un străin. Era Vasile, omul pe care toți îl numeau „nebunul din deal”. Avea părul alb încâlcit și ochii verzi ca mușchiul de pe pietre. — O iei pe Ilinca la tine? îi șopti tata, rușinat. — O iau, răspunse Vasile fără să clipească. — Dar să-mi dai și mie ceva la schimb. Tata i-a dat o capră bătrână și două saci cu cartofi. M-au vândut ca pe o vită bolnavă.

Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am trezit în căsuța lui Vasile, sus pe deal, lângă pădure. Nu era nimic acolo: o sobă veche, un pat de lemn și o icoană prăfuită. — Nu plânge, fată dragă, mi-a zis Vasile. — Aici nu te judecă nimeni. Eu am fost mereu altfel și uite că tot trăiesc.

La început mi-a fost frică de el. Satul spunea că vorbește cu lupii și că are duhuri rele prin casă. Dar Vasile era doar singuratic și ciudat. Îmi povestea despre tinerețea lui, despre cum a iubit o fată care a fugit cu altul și despre cum a rămas singur. Îmi dădea ceaiuri din plante și mă învăța să ascult pădurea.

Într-o zi, când adunam lemne, am auzit două femei din sat vorbind:
— Ai auzit că Ilinca trăiește cu nebunul?
— Săraca, mai bine murea decât să ajungă acolo!
M-am ascuns după un copac și am plâns iar. Dar Vasile m-a găsit și mi-a spus:
— Să nu-ți pese ce zic oamenii. Ei nu știu nimic despre sufletul tău.

Timpul a trecut greu. Iarna a venit devreme și am rămas blocați în zăpadă. Am învățat să fac focul, să cos la lampă și să ascult liniștea nopții. Într-o seară, Vasile s-a îmbolnăvit rău. Am alergat prin viscol până în sat după leacuri. Nimeni nu a vrut să mă ajute.
— Lasă-l să moară! Ce-ți pasă ție? mi-a strigat tanti Florica.
Dar eu nu puteam să-l las. Era singurul om care mă privise vreodată fără ură.

După trei zile de febră, Vasile s-a ridicat din pat ca prin minune.
— Tu m-ai salvat, Ilinca. Tu ești miracolul meu.
Atunci am simțit pentru prima dată că valorez ceva.

Primăvara următoare am început să lucrez grădina lui Vasile. Am plantat cartofi, ceapă și flori de câmp. Într-o zi, am simțit o durere ciudată în burtă. Am crezut că e de la muncă prea multă, dar durerile au continuat. Vasile m-a dus la doctor în oraș cu căruța lui veche.
Doctorul s-a uitat lung la mine și apoi a zâmbit:
— Felicitări, Ilinca! Ești însărcinată în două luni!
Am izbucnit în plâns acolo, pe scaunul rece din cabinet.
— Nu se poate… mi-au spus că nu pot avea copii!
— S-au înșelat sau… poate cineva n-a vrut să știe adevărul.

Când am ajuns acasă, Vasile m-a luat în brațe:
— Vezi? Miracolele există pentru cei care nu renunță la ele.

Vestea s-a răspândit repede prin sat. Mama a venit plângând la poarta noastră:
— Iartă-mă, Ilinca! N-am știut…
Tata stătea în spate cu capul plecat.
— Ne-ai făcut de rușine… dar poate că Dumnezeu știe mai bine.

Nu i-am putut ierta atunci. Prea mult timp fusesem doar o povară pentru ei.

Când s-a născut fetița mea, Maria, tot satul a venit s-o vadă. Unii spuneau că e copilul unui nebun, alții că e semnul că Dumnezeu nu uită pe nimeni.

Am rămas cu Vasile până la sfârșitul vieții lui. El a fost tatăl pe care nu l-am avut niciodată și omul care m-a învățat să nu-mi fie rușine de cine sunt.

Acum privesc spre munți și mă întreb: câte femei ca mine au fost aruncate la marginea lumii pentru o minciună spusă din rușine sau neștiință? Câte vieți s-ar schimba dacă am avea curajul să ne privim unii pe alții cu adevăr?