Vara în care am devenit oaia neagră a familiei mele

— Tu chiar pleci? mă întreabă mama, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi împachetez ultimele haine în valiză.

— Da, mamă. Am nevoie de asta. Măcar o săptămână să nu fiu la dispoziția tuturor.

— Dar cine o să aibă grijă de bunica? Cine o să-l ducă pe Vlad la meditație? Cine o să facă piața?

Îmi mușc buza, încercând să nu izbucnesc. De ani de zile, totul se învârte în jurul nevoilor celorlalți. Eu sunt cea care adună cioburile după fiecare ceartă, care gătește când mama e obosită, care îl ajută pe tata cu actele și pe fratele meu cu temele. Sunt fata bună, responsabilă, pe care toți se bazează. Dar nimeni nu mă întreabă niciodată ce vreau eu.

— O să vă descurcați, spun încet. E doar o săptămână.

Mama oftează teatral și iese din cameră. Aud ușa trântindu-se. În mintea mea, se amestecă vinovăția cu un strop de entuziasm. Pentru prima dată, fac ceva doar pentru mine: plec cu prietenele la mare, la Vama Veche. Nu e Croația sau Grecia, dar pentru mine e ca și cum aș fugi pe alt continent.

Când ajungem acolo, simt că respir pentru prima dată după ani întregi. Râdem, dansăm pe plajă, bem bere la apus și vorbim despre visele noastre. Îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit libertatea asta. Seara, când mă uit la stele, mă întreb cine sunt eu fără toate responsabilitățile care m-au definit până acum.

În a treia zi primesc un mesaj de la tata: „Bunica a căzut. Mama e la spital cu ea. Vlad plânge că nu găsește caietul de mate. Când te întorci?”

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să plâng, dar prietena mea, Irina, mă ia de mână:

— Nu te întoarce! O să fie bine. Ai dreptul să trăiești și tu.

Dar vocea mamei răsună în capul meu: „Tu ești singura pe care mă pot baza.”

Mă întorc acasă cu două zile mai devreme. În prag, mama mă privește rece:

— Ai avut vacanța vieții tale? Noi aici ne-am descurcat cum am putut.

Tata nici nu mă salută. Vlad mă ignoră complet. Mă simt ca un intrus în propria casă.

În zilele următoare, atmosfera e apăsătoare. Orice încercare de apropiere e întâmpinată cu răceală sau reproșuri subtile:

— Poate vrei să mai pleci și data viitoare când avem nevoie de tine, îmi spune tata într-o seară.

Mă simt vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie să fiu mereu eu cea care renunță la tot? De ce nu pot și eu să fiu copilul care greșește, care fuge, care se pune pe primul loc?

Într-o noapte, după ce toți adorm, ies pe balcon și plâng în hohote. Îmi dau seama că nu mai pot continua așa. A doua zi dimineață îi spun mamei:

— Trebuie să vorbim.

Se uită la mine suspicioasă.

— Nu mai pot să fiu tot timpul aici pentru toți. Am nevoie de spațiu, am nevoie să trăiesc și eu viața mea.

— Deci vrei să ne abandonezi? Ca și cum n-am fi făcut destule pentru tine!

— Nu e vorba de abandon! E vorba că nu mai pot respira sub presiunea asta.

Mama începe să plângă și mă acuză că sunt egoistă. Tata nu spune nimic, dar privirea lui spune totul: dezamăgire.

În zilele următoare devin „oaia neagră” a familiei. Orice fac e greșit. Orice spun e interpretat ca un atac. Prietenii mei mă susțin, dar acasă mă simt tot mai singură.

Încerc să-mi găsesc un job part-time ca să pot strânge bani pentru chirie. Mama află și izbucnește:

— Deci chiar vrei să pleci? Să ne lași singuri?

— Da, mamă! Vreau să am viața mea!

— Să nu uiți niciodată cine te-a crescut!

Mă doare fiecare cuvânt, dar știu că nu mai pot da înapoi. Într-o zi îmi fac bagajele și plec la Irina până găsesc ceva al meu. Mama nu mă sună deloc în primele două săptămâni. Tata îmi trimite doar un mesaj sec: „Ai grijă de tine.”

Sunt liberă, dar și teribil de singură. Învăț să gătesc doar pentru mine, să-mi plătesc facturile, să mă descurc fără sprijinul lor. Uneori plâng de dorul lor, alteori simt o ușurare imensă că nu mai trebuie să port povara tuturor.

După câteva luni primesc un mesaj de la Vlad: „Mi-e dor de tine.” Plâng când îl citesc. Încet-încet reiau legătura cu el și cu bunica. Mama încă nu vrea să vorbească cu mine.

Am ales libertatea cu prețul singurătății și al judecăților celor dragi. Dar pentru prima dată simt că trăiesc pentru mine.

Oare chiar trebuie mereu să alegem între noi și ceilalți? Sau există o cale prin care putem fi fericiți fără să ne pierdem pe noi înșine?