Vecina de lângă mine: Povestea unei regăsiri neașteptate

— Nu-mi spune că iar ai uitat să duci gunoiul, Vlad! vocea mamei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu stăteam pe hol, cu mâna pe clanța ușii. Aveam șaptesprezece ani și, deși știam că nu sunt copilul lor biologic, nu m-am simțit niciodată altfel decât fiul lor. Totuși, în ultima vreme, o neliniște ciudată mă rodea pe dinăuntru. Poate era vârsta, poate era faptul că toți colegii mei păreau să știe exact cine sunt și de unde vin.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare. Era adresată părinților mei adoptivi, de la o femeie pe nume Mariana. Scrisul era tremurat, iar cuvintele pline de regret: „Vă rog să aveți grijă de el. Nu am avut de ales.” Am simțit cum mi se strânge inima. Cine era Mariana? De ce nu am avut de ales?

Am așteptat să adoarmă ai mei și am ieșit pe balcon, privind spre blocul vecin. Lumina era aprinsă la apartamentul doamnei Mariana, vecina noastră de la etajul trei. O știam din vedere – mereu serioasă, cu părul prins în coc și ochii triști. M-a ajutat de câteva ori cu temele la matematică, dar niciodată nu am vorbit prea mult.

A doua zi, nu am mai rezistat și am întrebat-o direct pe mama:
— Cine e Mariana?
Mama a tresărit, a lăsat cana de ceai să cadă pe masă și a rămas cu ochii în gol.
— De ce întrebi?
— Am găsit o scrisoare… Era despre mine, nu-i așa?

Tata a intrat în cameră exact atunci. S-a uitat la mama, apoi la mine.
— Vlad, cred că e timpul să știi adevărul.

Mi-au povestit totul: cum au primit un telefon disperat într-o noapte de la o femeie care nu putea să-și crească copilul. Cum au mers la maternitate și m-au luat acasă. Cum Mariana a rămas mereu aproape, dar nu a avut curajul să mă cunoască direct.

Am simțit furie, tristețe și o curiozitate arzătoare. Cum adică, mama mea biologică a fost tot timpul lângă mine? Cum a putut să mă vadă crescând fără să spună nimic?

În acea după-amiază am bătut la ușa Marianei. Mi-a deschis încet, cu ochii roșii de plâns.
— Vlad… Știu de ce ai venit.

Am intrat în apartamentul ei mic, plin de fotografii vechi și miros de cafea tare. S-a așezat pe canapea și mi-a povestit totul: cum avea doar optsprezece ani când m-a născut, cum părinții ei au forțat-o să mă dea spre adopție ca să nu-i ruineze reputația. Cum s-a mutat lângă noi doar ca să mă poată vedea zilnic, chiar dacă din umbră.

— Am vrut să vin la tine de atâtea ori… Dar mi-a fost frică. Frică să nu te rănesc, frică să nu te pierd din nou.

Am plâns amândoi. Nu știam dacă să o iert sau să fiu furios pe ea pentru toți anii pierduți. Dar am simțit că trebuie să-i dau o șansă.

Zilele următoare au fost un haos emoțional. Mama adoptivă era geloasă, tata încerca să fie mediator, iar eu eram prins între două lumi. Colegii mei au început să bârfească – într-un oraș mic ca al nostru, veștile circulau repede.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat într-o seară tata.
— Nu știu… Vreau doar să știu cine sunt.

Am început să petrec mai mult timp cu Mariana. Mi-a arătat poze cu ea tânără, mi-a povestit despre bunicii mei biologici – oameni pe care nu-i voi cunoaște niciodată pentru că au murit între timp. Am descoperit că avem aceleași gesturi când suntem nervoși și același râs ciudat.

Dar relația cu părinții mei adoptivi s-a răcit. Mama era tot mai distantă.
— Nu vreau să te pierd… mi-a spus într-o seară printre lacrimi.
— N-ai cum să mă pierzi. Ești mama mea!

Dar nici eu nu eram sigur ce simt. Mă simțeam vinovat că vreau să o cunosc pe Mariana și vinovat că îi rănesc pe cei care m-au crescut.

Într-o zi, am găsit curajul să le adun pe amândouă la aceeași masă. A fost cea mai tensionată oră din viața mea. S-au privit lung, fără cuvinte la început.
— Îți mulțumesc că l-ai crescut atât de frumos… a spus Mariana cu voce tremurată.
— Și eu îți mulțumesc că ni l-ai dăruit… a răspuns mama adoptivă.

Atunci am înțeles că nu trebuie să aleg între ele. Că pot avea două mame și două povești care mă definesc.

Acum, după luni întregi de frământări și discuții, încă învăț cine sunt. Încerc să le iubesc pe amândouă fără teamă și fără vinovăție. Dar uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți paralele cu adevărul chiar lângă noi? Oare câte secrete ne-ar putea schimba destinul dacă am avea curajul să le descoperim?