„Vecina m-a rugat să am grijă de mama ei”: Cum am găsit un nou sens după pensionare

— Doamnă Lidia, vă rog din suflet, nu mai am pe nimeni! Mariana stătea în pragul ușii mele, cu ochii roșii de plâns și palmele tremurânde. Era trecut de ora opt seara, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Tocmai terminasem de strâns masa și mă pregăteam să mă uit la serialul meu preferat. Nu mă așteptam la vizite, cu atât mai puțin la o asemenea rugăminte.

— Ce s-a întâmplat, Mariana? am întrebat, simțind deja un nod în gât.

— Trebuie să plec urgent la fiica mea, la Cluj. Mama… nu are cine să stea cu ea. Nu vă cer mult, doar câteva zile. Vă rog!

Am privit-o pe Mariana — vecina mea de peste 30 de ani. O știam mereu puternică, mereu pe fugă, mereu cu grijile pe umeri. Dar acum era altfel: micșorată de griji, aproape copilăroasă în disperarea ei. Am oftat adânc. După ce m-am pensionat, zilele mele se scurgeau încet și previzibil: cafeaua de dimineață, piața, puțină grădinărit, vizitele rare ale fiului meu și ale nurorii. De când nepotul meu crescuse și mergea la grădiniță, mă simțeam tot mai inutilă.

— Bine, Mariana. O să am grijă de mama ta. Dar să nu întârzii prea mult…

A doua zi dimineață am intrat în apartamentul bătrânei doamne Paraschiva. Mirosea a medicamente și a ceaiuri vechi. Paraschiva stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută spre fereastră.

— Bună dimineața, tanti Paraschiva! Sunt Lidia, vecina de la trei. O să stau cu dumneavoastră câteva zile.

Nu mi-a răspuns. Doar a oftat și a tras mai aproape de ea o batistă mototolită. Am început să-i pregătesc ceaiul și să-i pun pastilele pe masă. În fiecare zi încercam să-i vorbesc, să-i spun povești din tinerețea mea sau să-i citesc din ziar. Uneori mă privea cu ochii mari, alteori părea că nici nu mă aude.

După trei zile, Mariana m-a sunat:

— Lidia, trebuie să mai rămân. Situația e complicată aici… Te rog, nu mă lăsa!

Am simțit cum mi se strânge inima. Deja oboseala își făcea simțită prezența: nopți nedormite, grija constantă că tanti Paraschiva ar putea cădea sau uita aragazul pornit. Familia mea nu înțelegea de ce acceptasem această povară.

— Mamă, tu nu vezi că te exploatează? De ce nu te gândești la tine? m-a certat fiul meu, Radu.

— Nu e vorba doar despre mine! Dacă eram eu în locul ei? Dacă tu ai fi plecat și eu aș fi rămas singură?

Radu a oftat și a ridicat din umeri. Nici nora mea nu părea prea încântată:

— Să nu te miri dacă ajungi la spital de oboseală! Cine are grijă de tine?

Dar ceva în mine se schimbase. În fiecare zi petrecută cu tanti Paraschiva descopeream fragmente dintr-o lume care dispare: povești despre război, despre foamete, despre dragostea pierdută pentru un bărbat care nu s-a mai întors niciodată acasă. Am început să-i aduc flori din grădină și să-i citesc poezii vechi. Uneori plângea în tăcere; alteori mă strângea de mână atât de tare încât simțeam că vrea să-mi spună ceva ce nu poate rosti.

Au trecut două săptămâni până când Mariana s-a întors. Era epuizată și recunoscătoare.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc! Mama n-a fost niciodată atât de liniștită ca acum.

Am zâmbit trist:

— Nu trebuie să-mi mulțumești. Și eu am avut nevoie de asta.

După acea perioadă, ceva s-a schimbat în blocul nostru. Vecinii au început să mă salute mai cald, să mă întrebe dacă am nevoie de ceva sau să-mi lase o prăjitură la ușă. Am simțit că fac parte dintr-o comunitate adevărată, nu doar dintr-un șir de apartamente reci.

Dar familia mea tot nu înțelegea:

— Mamă, ai grijă! Nu poți salva pe toată lumea!

Poate că nu pot salva pe toată lumea — dar pot face o diferență pentru cineva care are nevoie disperată de un om lângă el. Și poate că sensul vieții după pensionare nu e să te retragi în singurătate sau să-ți numeri zilele rămase, ci să fii acolo unde e nevoie de tine.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât de mult contează o vorbă bună sau o mână întinsă? Oare chiar trebuie să ajungem singuri ca să înțelegem cât valorează prezența unui om? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?