Viața cu tata, în timp ce fratele meu își clădea propriul drum: Dar testamentul nu a spus că voi rămâne cu casa

— Nu e corect, mamă! De ce mereu Radu primește tot ce vrea? am urlat într-o seară, când aveam doar doisprezece ani, iar fratele meu, cu trei ani mai mic, tocmai primise bicicleta nouă pe care o visam de luni de zile. Mama a oftat, a dat din umeri și mi-a spus, ca de fiecare dată: — E mai mic, trebuie să-l înțelegi. Dar eu nu mai puteam. Mă simțeam invizibil, ca și cum existența mea era doar o umbră pe lângă Radu, băiatul perfect, răsfățatul casei. Tata, sever și rece, nu-mi arunca decât priviri tăioase când încercam să mă fac auzit.

Anii au trecut, iar diferențele dintre noi s-au adâncit. Radu era mereu în centrul atenției, iar eu, Silviu, eram cel care trebuia să cedeze, să tacă, să suporte. La școală, mă refugiam printre colegi, unde mă simțeam în sfârșit văzut. Ei râdeau de aroganța lui Radu, de felul în care se lăuda cu orice, de la notele lui la hainele noi. Dar acasă, eram din nou cel invizibil. Nu trecea zi fără ca Radu să mă ia peste picior pentru felul în care arătam, pentru hainele vechi sau pentru faptul că preferam să citesc decât să ies la fotbal cu el și cu prietenii lui.

Când am terminat liceul, tata s-a îmbolnăvit. Mama murise cu câțiva ani înainte, iar eu am rămas singur cu el în casa bătrânească dintr-un sat de lângă Buzău. Radu era deja la facultate, la București, și venea acasă doar de sărbători, cu cadouri scumpe și povești despre viața lui de oraș. Tata îl privea cu mândrie, iar eu mă ocupam de tot: îi făceam mâncare, îi dădeam medicamentele, îi schimbam lenjeria, îi citeam ziarul când nu mai putea să țină ochii deschiși. În fiecare seară, când adormea, mă uitam la el și mă întrebam dacă vede vreodată cât de mult mă sacrific pentru el. Dar niciodată nu mi-a spus un simplu „mulțumesc”.

Radu mă suna rar. Când o făcea, era doar să întrebe dacă tata mai trăiește sau dacă are nevoie de bani pentru medicamente. Niciodată nu a venit să-l vadă când era cu adevărat greu. Într-o iarnă, când tata a făcut pneumonie și am stat cu el nopți întregi, Radu a trimis un mesaj sec: „Sper să se facă bine. Eu am un examen important.” Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit în curte, în frig, și am plâns ca un copil. Mă simțeam singur, abandonat, prins într-o viață pe care nu mi-o dorisem.

Au trecut încă doi ani. Tata s-a stins într-o dimineață de martie, liniștit, cu mâna mea în mâna lui. Am plâns, dar nu de durere, ci de ușurare. Simțeam că, în sfârșit, pot să respir. Radu a venit la înmormântare, elegant, cu o iubită nouă și cu un aer de superioritate. S-a uitat la mine ca la un străin. După slujbă, am rămas singur în casa copilăriei, printre amintiri și tăceri apăsătoare. Mă gândeam că, măcar acum, după tot ce am făcut, casa asta va fi a mea. Era dreptul meu, nu?

Câteva săptămâni mai târziu, am primit un telefon de la notar. „Testamentul tatălui dumneavoastră a fost deschis. Vă așteptăm la birou.” Am mers cu inima strânsă, dar și cu speranță. Radu a venit și el, cu același aer de om ocupat, care face un efort să fie prezent. Notarul a început să citească: „Las casa și terenul fiilor mei, Silviu și Radu, în cote egale…” Am simțit cum mi se taie picioarele. Cote egale? După tot ce am făcut? După ani de sacrificii, de nopți nedormite, de singurătate și durere?

Radu a zâmbit larg. „Vezi, frate? Tata a fost corect. Suntem amândoi egali.” Am vrut să țip, să-i spun că nu e corect, că el nu a fost niciodată aici, că nu știe ce înseamnă să-ți vezi tatăl murind încet, zi de zi. Dar nu am spus nimic. Am ieșit din biroul notarului cu capul plecat, simțind că tot ce am trăit nu a însemnat nimic.

În zilele următoare, Radu a început să mă preseze să vindem casa. „Nu are rost să stai aici, Silviu. Hai să vindem, împărțim banii și fiecare merge pe drumul lui.” Am refuzat. „Eu nu plec. Asta e casa mea. Aici am crescut, aici am rămas când tu ai fugit.” S-a enervat. „Nu ești singurul moștenitor! Dacă nu vrei să vinzi, te dau în judecată!”

Nopțile au devenit din nou grele. Mă plimbam prin camerele reci, atingând pereții, amintindu-mi de copilărie, de mama, de tata, de toate sacrificiile mele. Mă întrebam dacă există dreptate în lumea asta sau dacă totul e doar o iluzie. Prietenii din sat mă sfătuiau să cedez, să vând, să-mi văd de viață. Dar eu nu puteam. Casa asta era tot ce aveam. Era dovada că nu am trăit degeaba, că am contat pentru cineva, măcar pentru mine însumi.

Într-o seară, Radu a venit la poartă, nervos. „Silviu, nu mai pot! Ori vindem, ori te dau în judecată. Nu mai am răbdare!” L-am privit în ochi și i-am spus, cu voce tremurată: „Tu nu ai stat aici niciodată. Nu știi ce înseamnă să fii singur, să-ți vezi părintele murind. Eu am rămas, eu am avut grijă. Tu ai avut viața ta, eu am avut grijile tale.” S-a uitat la mine, pentru prima dată fără aroganță, dar și fără să înțeleagă cu adevărat. A plecat fără să spună nimic.

Acum, stau în camera mea, cu actele pe masă, și mă întreb: oare sacrificiul meu a avut vreun rost? Oare există dreptate pentru cei care rămân, pentru cei care nu fug? Sau suntem condamnați să fim mereu cei care pierd, chiar și atunci când dau totul? Voi ce ați face în locul meu? Ați lupta pentru casa copilăriei sau ați renunța la tot, ca să vă găsiți liniștea?