Visul meu de acasă s-a spulberat: Soțul meu a ales pentru mama lui, nu pentru noi

— Nu pot să cred, Vlad! Cum adică ai semnat deja actele? Fără să mă întrebi? Am simțit cum mi se taie picioarele. Eram în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, când Vlad a aruncat vestea ca pe o bombă: „Am luat două garsoniere. Una pentru noi, una pentru mama.”

Timp de cinci ani am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice mic răsfăț. Seară de seară visam cu ochii deschiși la apartamentul nostru: două camere, o bucătărie mare unde să gătesc sarmale de Crăciun, un living unde să ne uităm la filme, o baie luminoasă cu faianță albastră. Îmi imaginam cum ne vom decora casa împreună, cum vom aduce primul nostru copil acolo. Dar Vlad a decis altfel. Fără mine.

— Nu înțelegi, Irina? Mama nu mai poate sta singură. Are nevoie de cineva aproape. Și așa rezolvăm două probleme dintr-un foc.

Vocea lui era calmă, aproape rece. M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut. Unde era bărbatul care îmi promitea că suntem o echipă? Că orice decizie o luăm împreună?

— Dar noi? Noi unde mai suntem în povestea asta?

A ridicat din umeri. „O să fie bine. E doar o garsonieră mai mică decât ce voiai tu. Ne descurcăm.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Toate visele mele s-au făcut țăndări într-o clipă. Nu era vorba doar de spațiu, ci de faptul că nu am contat. Că nu am fost întrebată. Că mama lui era mai importantă decât noi doi.

În zilele următoare, am mers să văd garsoniera „noastră”. Era mică, întunecoasă, cu mobilier vechi și pereți scorojiți. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să trăim acolo, dar nu puteam. M-am simțit ca o chiriașă în propria viață.

Mama lui Vlad a venit să vadă și ea garsoniera ei. A intrat cu pași mici, sprijinindu-se de baston, și a zâmbit larg:

— Vai, Vlad, ce băiat bun ești! Nici nu știu cum să-ți mulțumesc!

M-a privit scurt, apoi s-a întors către el:

— Să ai grijă de mama ta, că numai ea îți vrea binele.

Am simțit un nod în gât. Parcă eram invizibilă.

În serile care au urmat, Vlad venea târziu acasă. Îl vedeam obosit, iritat, mereu cu telefonul la ureche vorbind cu mama lui despre facturi, reparații sau vecini gălăgioși. Eu stăteam singură pe canapea și mă întrebam unde am greșit.

Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, nu mai suntem noi pe primul loc? Nu mai contează ce vreau eu?

A oftat:

— Irina, tu nu înțelegi sacrificiile pe care le fac pentru familie.

— Dar eu? Eu nu fac sacrificii?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Am început să mă îndepărtez de el fără să vreau. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă și nu știam ce să le răspund fără să plâng.

Într-o zi, am mers la mama mea. Am intrat în bucătăria copilăriei mele și am izbucnit în plâns:

— Mamă, nu mai știu cine sunt. Nu mai am niciun vis al meu.

Ea m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Irina, dacă nu ești fericită, nimic nu merită sacrificat. Nici măcar pentru familie.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă vreau să trăiesc așa toată viața: mereu pe locul doi după mama lui Vlad.

Într-o seară, l-am privit pe Vlad cum dormea liniștit lângă mine și m-am întrebat: oare el chiar crede că a făcut ce era mai bine pentru noi? Sau doar pentru el și mama lui?

Nu am găsit răspunsul atunci. Dar știu că nu pot trăi fără să contez.

Poate că multe femei trec prin asta: visele lor sunt sacrificate pentru binele altora. Dar până când? Până unde merge compromisul?

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: oare cât valorează fericirea mea? Și voi? Ați trecut vreodată printr-o alegere care v-a făcut să vă simțiți invizibili?