Zamă schimbate, suflete frânte: Povestea unei familii destrămate de visurile altcuiva

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să intru în casă și să o găsesc pe mama ta cotrobăind prin sertarele mele! Am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce Vlad stătea în prag, cu privirea pierdută. Era a treia oară săptămâna asta când o găsisem pe doamna Lidia, soacra mea, răscolind prin lucrurile noastre. De data asta, scotocea prin cutia cu bijuterii pe care mi-o lăsase mama înainte să moară.

— E casa mea, fata mea! a răsunat vocea ei din sufragerie, tăioasă ca o lamă. Eu am plătit avansul la apartamentul ăsta! Am dreptul să intru când vreau!

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria casă, dar acum era prea mult. Vlad încerca să mă liniștească, dar ochii lui trădau neputința. Știam că nu va avea curajul să-i spună mamei lui să nu mai vină neanunțată.

Totul a început cu patru ani în urmă, când Vlad și cu mine ne-am mutat împreună. Eram tineri, îndrăgostiți și plini de speranță. Eu, Ana, venită dintr-o familie modestă din Bacău, el, băiat crescut în București, cu o mamă care visa pentru el la o viață „mai bună”.

— Vlad merită ceva mai mult decât o fată simplă ca tine, mi-a spus Lidia la prima noastră întâlnire. Nu m-am simțit niciodată atât de mică.

Dar Vlad m-a ținut de mână și mi-a șoptit: „Nu contează ce crede ea. Eu te iubesc.”

Când ne-am căsătorit, Lidia a insistat să ne ajute cu avansul pentru apartament. Am acceptat, fără să bănuiesc că asta va deveni lanțul care mă va ține legată de ea pentru totdeauna. A primit o cheie „pentru urgențe”, dar urgențele au devenit vizite zilnice: ba venea să aducă mâncare („că tu nu știi să gătești ca lumea”), ba să facă ordine („uite ce dezordine e aici!”), ba să verifice dacă Vlad e bine („nu cumva îl neglijezi?”).

La început am încercat să-i fac pe plac. O lăsam să-și bage nasul peste tot, sperând că va vedea cât de mult îl iubesc pe Vlad și că mă va accepta. Dar nu a fost niciodată suficient. Orice făceam era greșit: ciorba era prea sărată, hainele nu erau bine călcate, iar salariul meu de educatoare era „o rușine”.

— Dacă Vlad s-ar fi însurat cu Andreea, fata doctorului Popescu, acum aveați vilă și mașină nouă! îi spunea ea soțului meu când credea că nu aud.

Într-o zi am găsit-o răsfoind contractul nostru de credit ipotecar.

— Ce faci? am întrebat-o, încercând să-mi păstrez calmul.

— Vreau să văd dacă nu cumva ai pus ceva pe numele tău fără știrea lui Vlad! Să nu crezi că poți pune mâna pe casa asta!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am început să evit casa, să stau peste program la grădiniță doar ca să nu o întâlnesc. Vlad devenea tot mai absent, prins între două focuri: iubirea pentru mine și loialitatea față de mama lui.

Într-o seară, după ce Lidia a plecat trântind ușa și acuzându-mă că „îl îndepărtez pe Vlad de familie”, am izbucnit:

— Ori eu, ori ea! Nu mai pot trăi așa!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi pus să aleagă între aer și apă.

— Ana… e mama mea… Nu pot să-i spun să nu mai vină…

— Atunci o fac eu!

A doua zi am schimbat yala. Am plâns când am predat cheia nouă la recepție și am simțit că trădez tot ce înseamnă familie. Dar nu mai puteam trăi cu frica și umilința zilnică.

Când Lidia a venit și a găsit ușa încuiată, a făcut un scandal monstru. A urlat pe holul blocului că sunt o „parvenită”, că i-am furat fiul și casa. Vecinii au ieșit la uși, iar eu am simțit cum mă sufoc de rușine.

Vlad a plecat la ea în acea seară. A dormit acolo două nopți. Când s-a întors, era schimbat.

— Ana… Nu știu dacă pot trăi fără tine… dar nici fără mama…

Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-i explic cât de mult m-a rănit tot ce s-a întâmplat, cât de greu mi-e să lupt zilnic pentru un loc în propria mea viață. Dar el era deja prea obosit ca să mai lupte.

Au trecut luni de atunci. Vlad vine acasă tot mai rar. Eu mă trezesc dimineața singură și mă întreb unde am greșit. Oare dacă aș fi avut mai mulți bani? Oare dacă aș fi fost altfel? Sau poate visurile altcuiva nu trebuie niciodată să devină povara ta?

Uneori mă uit la cheia nouă din ușă și mă întreb: oare chiar poți construi o familie dacă cineva ține mereu cheia trecutului în buzunar?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Credeți că există vreo cale de împăcare sau unele răni nu se vindecă niciodată?