Ziua în care am dus-o pe mama la azil: Privirea ei doritoare mi-a sfâșiat inima

— Nu vreau să merg acolo, Ilinca. Te rog, nu mă lăsa!
Vocea mamei răsuna în mașină, spartă de suspine și de o teamă pe care nu o mai văzusem niciodată la ea. Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, iar Bucureștiul părea mai cenușiu ca oricând. Mâinile îmi tremurau pe volan, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care încercam să le ascund. Nu voiam să par slabă, nu voiam să-i arăt cât de tare mă doare și pe mine. Dar adevărul era că mă simțeam ca un copil pedepsit, prins între vină și neputință.

Mama avea 78 de ani. Eu, Ilinca, abia trecusem de 35. M-am născut târziu, când părinții mei erau deja trecuți de 40 de ani. Am crescut cu senzația că nu aparțin cu adevărat, că nu pot vorbi cu ei despre nimic din ce mă frământa. Mama era mereu obosită, mereu cu gândul la grijile casei, la facturi, la tata, care se stingea încet de la an la an. Eu visam la altceva, la libertate, la oraș, la viață. Am plecat la facultate la Cluj și nu m-am mai uitat înapoi. Veneam acasă doar de sărbători, iar discuțiile noastre erau scurte, pline de politețuri și de tăceri apăsătoare.

După ce tata a murit, mama a rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Îmi suna din ce în ce mai des, dar eu eram mereu ocupată. Aveam serviciu, prieteni, o viață de construit. Îi trimiteam bani, îi cumpăram medicamentele online, dar nu mergeam să o văd. Îmi spuneam că e mai bine așa, că nu vreau să mă încarc cu tristețea ei, cu bătrânețea care mă speria. Dar într-o zi, vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a sunat: „Ilinca, mama ta a căzut. Nu se mai poate descurca singură. Trebuie să faci ceva.”

Am venit într-un suflet. Am găsit-o pe mama pe canapea, cu piciorul bandajat, privind pe geam cu ochii goi. Nu m-a certat, nu mi-a reproșat nimic. Doar m-a întrebat dacă am mâncat. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai e mama pe care o știam. Era fragilă, pierdută, ca o umbră a femeii puternice care mă crescuse. Am încercat să găsesc soluții: să vină cineva să o îngrijească, să o iau la mine. Dar apartamentul meu era mic, partenerul meu, Vlad, nu era de acord, iar eu nu mă vedeam făcând față. Așa că am început să caut aziluri.

— O să fie bine, mamă. O să ai grijă, o să ai oameni cu care să vorbești, nu o să mai fii singură, i-am spus, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu vreau să plec de aici, Ilinca. Aici e casa mea. Aici am amintirile cu tata, cu tine copil. Cum să le las?

Am tăcut. Nu aveam răspuns. În ziua mutării, am împachetat câteva haine, poze vechi, o carte de rugăciuni și o pătură croșetată de ea. Am condus în tăcere, doar radioul bâzâia în surdină. La azil, asistenta, o femeie tânără pe nume Camelia, ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dar ochii mamei s-au umplut de lacrimi.

— Bună ziua, doamna Maria! O să vedeți, aici e frumos, avem activități, ieșiri în curte, îi spunea Camelia, dar mama nu o asculta. Se uita la mine, ca și cum ar fi vrut să mă roage încă o dată să nu o las acolo.

Am ajutat-o să-și aranjeze lucrurile în dulap. Am pus poza cu tata pe noptieră. Mama stătea pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală.

— O să vii să mă vezi, nu-i așa? a întrebat ea, cu vocea unui copil speriat.

— Da, mamă, promit. O să vin cât de des pot.

— Să nu mă uiți aici, Ilinca. Să nu mă uiți…

Am ieșit pe hol, cu inima zdrobită. Am auzit-o plângând în cameră, dar nu m-am întors. Mi-era teamă că dacă mă întorc, nu o să mai pot pleca. În mașină, am izbucnit în plâns. Mă simțeam cea mai rea fiică din lume. Oare chiar nu puteam să fac mai mult? Oare chiar nu meritam să sufăr pentru că am ales calea ușoară?

Zilele au trecut greu. O sunam pe mama, dar de fiecare dată vocea ei era mai stinsă. „E bine aici, Ilinca, dar nu e acasă. Mi-e dor de tine.” Îmi găseam mereu scuze să nu merg: serviciu, oboseală, vreme rea. Vlad îmi spunea că am făcut ce era mai bine, că nu puteam să-mi sacrific viața. Dar eu nu eram sigură. Într-o duminică, am decis să merg. Am găsit-o pe mama în curte, pe o bancă, privind la niște copii care se jucau dincolo de gard. Avea privirea pierdută, dar când m-a văzut, s-a luminat la față.

— Ai venit, Ilinca! Credeam că m-ai uitat.

Am stat de vorbă ore întregi. Mi-a povestit despre colegele de cameră, despre asistente, despre cât de mult îi lipsește apartamentul nostru. La plecare, m-a strâns de mână.

— Să nu uiți, Ilinca, că și tu vei îmbătrâni într-o zi. Să nu-ți fie teamă să ceri ajutorul. Și să nu uiți niciodată de cei care te-au iubit.

Pe drum spre casă, m-am gândit la toate momentele în care am ales să fug de responsabilitate, la toate dățile când am pus distanța între noi. Oare am făcut bine? Oare aș fi putut să fiu altfel? Oare, dacă aș fi avut curajul să-mi înfrunt temerile, mama ar fi fost mai fericită?

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi nu ne ascundem după scuze, după viața noastră „ocupată”, uitând că părinții noștri au nevoie de noi, nu doar de bani sau de telefoane, ci de prezența noastră? Oare cât valorează o îmbrățișare, o vorbă bună, o după-amiază petrecută împreună? Voi ce ați fi făcut în locul meu?