Ziua în care am dus-o pe mama la azil: Privirea ei m-a sfâșiat

— Nu vreau să merg acolo, Irina. Te rog, nu mă lăsa singură. Vocea mamei răsuna slabă, dar încăpățânată, în mașina care ne ducea spre azilul de bătrâni de la marginea orașului. Mâinile ei tremurau pe genunchi, iar ochii, odinioară atât de vii, mă priveau acum cu o disperare mută. M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut lacrimile pe care încerca să le ascundă. Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng și eu.

Nu știu dacă există ceva mai greu decât să-ți duci mama la azil. Poate doar să-ți dai seama că ai ajuns aici pentru că ai fugit toată viața de ea. Am fost un copil născut târziu, când părinții mei trecuseră deja de patruzeci de ani. Între mine și mama era o prăpastie de timp și mentalitate pe care niciodată n-am reușit s-o trec cu adevărat. Ea era femeia care credea că sacrificiul e o datorie, că dragostea se arată prin muncă și tăcere. Eu am crescut într-o lume care cerea libertate și exprimare.

— Irina, măcar să nu mă lași aici fără să-mi spui ceva frumos… a șoptit ea când am parcat în fața clădirii cenușii.

Am oftat adânc. Nu știam ce să-i spun. Cuvintele mi se blocau în gât. Mă gândeam la toate momentele în care am ales să nu vin acasă de sărbători, la telefoanele scurte și rare, la vizitele grăbite în care abia schimbam două vorbe înainte să plec din nou spre București, unde viața părea mereu mai interesantă decât liniștea casei părintești din Pitești.

— Mamă, nu am de ales… Nu pot să te îngrijesc singură. Am serviciu, copiii… Nu e vorba că nu te iubesc, dar nu mai pot…

Ea a tăcut. Știam că nu mă crede. Știam că pentru ea dragostea nu are scuze. Dragostea se dovedește prin prezență, nu prin explicații logice.

Am intrat împreună pe holul lung al azilului. Mirosul de dezinfectant și supă ieftină m-a izbit ca un zid. O asistentă cu zâmbet fals s-a apropiat:

— Bună ziua! Doamna Maria Popescu? Veniți, vă arătăm camera.

Mama s-a uitat la mine ca un copil pierdut. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Am vrut să-i spun că totul va fi bine, dar nu am putut minți.

Camera era mică, cu două paturi metalice și o fereastră spre curtea interioară unde câteva femei bătrâne stăteau pe o bancă, privind în gol. Mama s-a așezat pe marginea patului și a început să-și desfacă geanta cu mișcări lente, aproape ritualice. Am văzut cum își scoate batista brodată de ea însăși, poza cu tata mort de zece ani și o carte de rugăciuni.

— O să vii să mă vezi? a întrebat ea încet.

— Da, mamă… O să vin cât pot de des.

Și atunci a venit privirea aceea. O privire care m-a sfâșiat mai tare decât orice ceartă sau reproș. Era privirea unei femei care știe că nu mai are nimic de pierdut, dar nici speranță că va mai primi ceva.

Am ieșit pe hol și am început să plâng ca un copil. M-am sprijinit de perete și am încercat să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau toate replicile prietenilor mei: „Nu poți s-o ții acasă, Irina! E prea greu! Ai și tu viața ta!” Sau ale soțului meu, Mihai: „Nu putem sacrifica totul pentru ea. Copiii au nevoie de tine.”

Dar oare ce ar fi făcut mama dacă eu aș fi fost bolnavă? Dacă eu aș fi avut nevoie de ea? Știam răspunsul: ar fi stat lângă mine până la capătul vieții ei.

Când am ieșit din azil, soarele apunea peste orașul cenușiu. Am condus spre casă cu radioul oprit, lăsând gândurile să mă bântuie. Ajunsă acasă, copiii mei alergau prin sufragerie, iar Mihai pregătea cina. Am zâmbit mecanic și m-am dus direct la baie, unde m-am privit în oglindă mult timp.

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul cu serviciul și familia. Dar imaginea mamei stând singură pe patul metalic nu-mi dădea pace. Într-o seară am primit un telefon de la azil:

— Doamna Irina? Mama dumneavoastră nu se simte bine azi. E foarte tristă, refuză să mănânce.

Am simțit un gol în stomac. M-am dus imediat la ea. Când am intrat în cameră, era întinsă pe pat, cu ochii închiși.

— Mamă… sunt aici.

A deschis ochii încet și mi-a zâmbit slab:

— Ai venit… Credeam că m-ai uitat.

Am început să plâng fără rușine. I-am luat mâna în a mea și i-am promis că voi veni mai des. Dar știam că promisiunea asta era doar un pansament peste o rană mult prea adâncă.

În lunile care au urmat, am încercat să fiu prezentă cât mai mult posibil. Dar viața mea mergea înainte: copiii aveau nevoie de mine, serviciul mă solicita tot mai mult, iar Mihai devenea tot mai iritat de absențele mele.

Într-o zi, când am ajuns la azil, mama nu mai era în cameră. O infirmieră mi-a spus că a ieșit în curte. Am găsit-o pe bancă, privind apusul:

— Irina… știi ce mi-e cel mai dor? Să aud gălăgia casei noastre… Să te văd râzând cu tata… Să simt mirosul de cozonac în Ajun…

Am simțit cum mă strânge inima. Nu puteam da timpul înapoi. Nu puteam repara distanța dintre noi.

Mama s-a stins liniștit într-o dimineață rece de noiembrie. La înmormântare au venit câteva rude îndepărtate și câțiva vecini bătrâni care își aminteau de vremurile când casa noastră era plină de viață.

Acum, când stau singură în bucătărie și privesc poza ei pe raft, mă întreb: oare am făcut ceea ce trebuia? Sau am ales calea mai ușoară pentru mine? Cât valorează libertatea mea dacă prețul ei a fost singurătatea mamei mele?

Poate că mulți dintre noi ajungem aici: între datorie și dorință, între vinovăție și neputință. Voi ce ați fi făcut? Cum împărțiți dragostea între părinți și propriii copii?