Ziua în care am înțeles cât de subțire e linia dintre grijă și control

— Nu, nu ai voie să iei biscuiți decât după ce mănânci tot din farfurie! vocea doamnei Viorica răsuna aspru din bucătărie, iar eu am rămas în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Era o zi de joi, pe la patru după-amiaza, și venisem să-i iau pe Vlad și pe Ilinca de la bunica lor, ca în fiecare săptămână. Dar ce am văzut atunci m-a făcut să mă opresc și să ascult fără să fiu văzută.

Ilinca, cu ochii mari și obrajii roșii, încerca să înghită ultimul cartof din farfurie, în timp ce Vlad se uita speriat la pachetul de biscuiți pus sus, pe dulap. — Bunica, mi-e sete… a șoptit el. — Apă bei după masă! Acum mănânci tot! a tăiat-o scurt Viorica.

Am intrat în bucătărie cu un zâmbet forțat. — Bună ziua! Ce faceți aici?

Viorica s-a întors spre mine cu o privire rece. — Îi învăț să nu facă risipă. La noi în casă nu se aruncă mâncarea! Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când aveam discuții despre cât de strictă e cu copiii, dar niciodată nu o prinsesem atât de dură. — Mamaie, pot să merg la baie? a întrebat Ilinca cu vocea tremurândă. — După ce termini tot! a venit răspunsul sec.

Am luat-o pe Ilinca de mână și am tras-o ușor spre mine. — Dacă are nevoie la baie, merge acum. Nu e sănătos să o ții așa.

Viorica s-a încruntat. — Nu-i faci niciun bine dacă îi lași să facă ce vor. Așa am crescut și eu copiii! Și uite ce oameni au ajuns!

M-am uitat la Vlad, care încerca să-și ascundă lacrimile. Am simțit o furie mocnită, dar și o vinovăție ciudată: oare greșeam eu că eram mai permisivă? Sau ea exagera cu disciplina?

— Mama, nu vreau să te supăr, dar cred că exagerezi. Copiii mei nu trebuie să sufere ca să învețe valoarea banilor sau a mâncării.

Viorica a ridicat tonul: — Tu nu știi cât de greu era pe vremea mea! Noi nu aveam ce pune pe masă! Dacă nu-i înveți acum, o să ajungă niște nerecunoscători!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată copilăria mea fusese marcată de lipsuri, dar niciodată nu mi-am dorit ca ai mei copii să simtă aceeași apăsare. Am luat copiii și am ieșit fără alte explicații, lăsând-o pe Viorica singură în bucătărie.

Seara, când a venit Radu acasă, i-am povestit totul. S-a uitat lung la mine și a oftat: — Știi cum e mama… Nu vrea răul copiilor. Dar nici eu nu vreau să-i văd plângând de frică.

A doua zi dimineață, Viorica a venit la noi acasă. A intrat fără să bată la ușă, cu o pungă de mere în mână. — Am adus fructe pentru copii. Să nu zici că nu le dau nimic bun!

Am încercat să păstrez calmul: — Mama, trebuie să vorbim serios despre ce s-a întâmplat ieri.

S-a așezat pe scaun și a început să plângă: — Eu doar vreau să-i învăț ce e bine! Nu vreau să sufere ca mine… Dar poate că nu mai știu cum să fiu bunică.

M-am apropiat de ea și i-am spus încet: — Poate că trebuie doar să fii acolo pentru ei. Să-i asculți și să-i iubești. Restul vine de la sine.

A urmat o perioadă grea. Copiii refuzau să mai meargă la bunica. Radu era prins între două focuri: datoria față de mama lui și dorința de a-și proteja propriii copii. Eu mă simțeam vinovată că am rupt legătura dintre generații, dar știam că nu pot lăsa lucrurile nespuse.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat: — Mami, de ce bunica e supărată pe noi?

Am strâns-o în brațe și i-am spus: — Nu e supărată pe voi. E doar tristă că nu știe cum să vă arate cât vă iubește.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am început să mergem împreună la Viorica, dar mereu eram atentă la fiecare gest, fiecare cuvânt. Încercam să găsim un echilibru între grija ei exagerată și libertatea pe care voiam s-o ofer copiilor mei.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău că am intervenit atât de brutal. Poate că fiecare generație are lecțiile ei despre dragoste și sacrificiu. Dar cât de mult trebuie să suferim pentru a-i proteja pe cei dragi? Și cine stabilește limitele între grijă și control?