Ziua în care am plecat: Fericirea dincolo de aparențe

— Nu mai pot, Gabi! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea tremura, dar pentru prima dată nu mi-a păsat că mă aude vecina de la trei prin pereții subțiri ai blocului. Gabi s-a ridicat brusc de pe canapea, cu telecomanda strânsă în mână ca și cum ar fi vrut să o arunce spre mine.

— Ce ai pățit iar? Nu vezi că totul e bine? Avem casă, avem copil, avem tot ce ne trebuie! — mi-a aruncat el, privindu-mă ca pe o nebună.

Dar eu știam că nu e bine. Știam că fiecare zi în care mă prefăceam că sunt fericită mă sfâșia pe dinăuntru. Când am intrat în dormitorul lui Lili, am găsit-o desenând o familie cu zâmbete largi. M-am uitat la desen și mi-am dat seama că nu ne recunoșteam în el. Zâmbetele acelea nu erau ale noastre.

Am crescut într-o familie unde mama, Rodica, îmi spunea mereu: „Să nu faci niciodată rușinea casei! Să nu te vadă lumea plângând!” Tata, Ion, era omul care tăcea și înghițea. Am învățat să tac și eu, să înghit, să mă conformez. Să fiu soția perfectă, mama perfectă, femeia care nu iese din cuvântul bărbatului. Dar în fiecare seară, când Lili adormea și Gabi se pierdea în meciurile lui de fotbal sau în discuțiile cu băieții la bere, eu rămâneam singură cu gândurile mele. Și mă întrebam: „Asta e tot ce merit?”

Într-o zi de martie, când vântul bătea nemilos printre blocuri și mirosul de fum de la centralele improvizate se simțea până în sufragerie, am decis să plec. Am strâns câteva haine pentru mine și pentru Lili într-un troller vechi și am sunat-o pe sora mea, Mihaela.

— Miha, nu mai pot. Plec. Nu știu unde mă duc, dar nu mai pot rămâne aici.

— Ești nebună? Ce-o să zică mama? Ce-o să facă Lili fără tată? — vocea ei era plină de panică.

— Lili are nevoie de o mamă întreagă la minte, nu de o umbră care plânge pe ascuns.

Mihaela a oftat și mi-a spus să vin la ea până mă liniștesc. Am ieșit pe ușă cu inima cât un purice, iar Gabi nici măcar nu m-a întrebat unde mă duc. Poate credea că mă întorc ca de fiecare dată.

La Mihaela acasă era cald și mirosea a cafea proaspătă. Lili s-a jucat cu verișorii ei, iar eu am stat pe canapea cu ochii în tavan. În seara aceea am primit primul mesaj de la mama: „Sper că ești mândră de tine. Ai făcut de râs toată familia.”

Am plâns până târziu în noapte. Mi-am dorit să fiu puternică pentru Lili, dar mă simțeam atât de mică… A doua zi am început să caut chirie. Cu salariul meu de educatoare nu-mi permiteam mare lucru. Am găsit o garsonieră mică într-un bloc vechi din cartierul Titan. Pereții erau scorojiți, mobila veche, dar era locul nostru.

Gabi a venit după două zile. A bătut la ușa Mihaelei și a urlat cât l-au ținut plămânii:

— Dă-mi copilul! Nu ai niciun drept să o iei fără acordul meu!

Mihaela s-a pus între noi:

— Las-o în pace! Nu vezi că suferă?

Gabi a plecat trântind ușa. A doua zi am primit citație la tribunal pentru custodie comună. M-am simțit ca un criminal. Toată lumea mă judeca: vecinii șușoteau când mă vedeau cu Lili de mână; mama nu-mi mai răspundea la telefon; tata îmi trimitea doar mesaje scurte: „Ai grijă de tine.”

Lili a început să mă întrebe:

— Mami, tati nu mai vine la noi?

O luam în brațe și îi spuneam că tati o iubește, dar că uneori oamenii mari trebuie să stea puțin separați ca să fie fericiți. Nu știu dacă m-a crezut vreodată.

Procesul a durat luni întregi. Gabi venea mereu cu avocata lui scumpă și încerca să demonstreze că sunt instabilă emoțional. Eu veneam cu Mihaela și cu dosarul meu de educatoare, încercând să arăt că pot avea grijă de Lili.

Într-o zi, după o ședință grea la tribunal, m-am întâlnit cu mama la piață. M-a privit rece:

— Ți-ai găsit fericirea? Merită?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu știu încă… Dar știu că nu mai pot trăi mințind.

Mama a plecat fără să spună nimic. Am rămas acolo, printre tarabele cu roșii și castraveți, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Au trecut luni până când am început să respir din nou. Lili s-a obișnuit cu noua noastră viață: dimineți grăbite la grădiniță, seri cu povești citite pe salteaua din garsonieră, weekenduri în parc cu Mihaela și copiii ei. Am început să râd din nou. Să simt că trăiesc.

Când judecătorul a decis custodia comună și program clar pentru vizite, am plâns de ușurare și tristețe în același timp. Știam că Lili va avea nevoie de ambii părinți, dar știam și că eu trebuie să fiu bine ca să-i fie bine și ei.

Într-o seară, după ce Lili a adormit lângă mine, m-am uitat pe geam la luminile orașului și mi-am spus:

„Oare câte femei trăiesc încă prizonere în propriile vieți doar pentru că le e frică de gura lumii? Oare cât valorează fericirea noastră atunci când toți ceilalți ne spun cum ar trebui să fim?”

Aștept răspunsurile voastre…