Ziua în care am plecat: Fericirea dincolo de așteptări

— Irina, iar ai uitat să pui sare la ciorbă! Vocea Lidiei răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, plină de aburi. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ziarul în față, fără să ridice privirea. Ana, fetița noastră de șapte ani, se juca tăcută cu o păpușă pe covor.

— Îmi pare rău, doamnă Lidia, am să fiu mai atentă data viitoare, am spus încet, aproape șoptit. Dar nu era prima dată când uitam. De fapt, nici nu uitam. Pur și simplu nu mai aveam energie să fiu atentă la toate regulile casei lor.

Lidia a oftat teatral și a început să strângă masa, bombănind despre cum „pe vremea ei” femeile știau să țină o gospodărie. Radu a dat pagina la sport și a mormăit:

— Las-o, mamă, că e obosită. Are grijă de Ana toată ziua.

Dar vocea lui era lipsită de orice urmă de afecțiune. Era doar o constatare, ca și cum ar fi spus că plouă afară. M-am uitat la el și am simțit un gol în stomac. Nu mai eram soția lui, eram menajera casei.

Așa arătau serile mele de aproape opt ani. O casă frumoasă într-un cartier liniștit din Pitești, o mașină nouă la poartă, haine bune pentru Ana. Din afară, păream familia perfectă. Dar în fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Într-o noapte, după ce Ana a adormit, m-am dus pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de visurile mele din liceu — voiam să fiu profesoară de limba română, să scriu poezii, să călătoresc. Acum nu mai scriam nici măcar listele de cumpărături fără să mă gândesc dacă îi convine Lidiei.

Într-o dimineață de aprilie, când Radu a plecat la serviciu și Lidia era ocupată cu vecina la cafea, Ana s-a apropiat de mine cu ochii mari:

— Mami, tu ești fericită aici?

Întrebarea ei m-a lovit ca un trăsnet. Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat fața între palme.

— De ce mă întrebi asta?

— Pentru că te-am auzit plângând aseară… Și pentru că nu mai râzi ca înainte.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am știut atunci că nu mai pot continua așa. Nu doar pentru mine, ci și pentru ea.

În acea zi am început să strâng câteva lucruri într-o geantă veche. Am sunat-o pe sora mea, Camelia, care locuia într-un apartament modest la marginea orașului.

— Camelia, pot să vin la tine câteva zile? Nu mai pot aici…

Vocea ei a fost caldă și hotărâtă:

— Vino oricând ai nevoie. Știi că te aștept cu brațele deschise.

Seara, când Radu s-a întors acasă și a văzut geanta lângă ușă, a ridicat sprânceana:

— Ce faci cu bagajul ăla?

Am inspirat adânc:

— Plec. Eu și Ana avem nevoie de o pauză. Nu mai pot trăi așa.

Lidia a apărut imediat în hol:

— Cum adică pleci? Și unde te duci? Cine o să aibă grijă de copil? Cine o să facă mâncare?

Radu s-a uitat la mine ca la o străină:

— Ești nebună? Ai tot ce-ți trebuie aici! Casă, bani, siguranță! Ce vrei mai mult?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi:

— Vreau să fiu fericită! Vreau să mă simt vie! Vreau ca Ana să crească într-o casă unde mama ei zâmbește!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și amenințări. Lidia spunea că sunt nerecunoscătoare. Radu spunea că nu voi rezista nici două zile fără el.

Dar am plecat. Cu Ana de mână și inima cât un purice.

La Camelia acasă era cald și liniște. În prima noapte am dormit îmbrățișate toate trei pe canapea. Dimineața am făcut clătite și am râs până ne-au durut obrajii.

Nu a fost ușor deloc. Radu a refuzat să-mi dea bani pentru Ana. Lidia m-a sunat zilnic să-mi spună că sunt o mamă iresponsabilă. Vecinii șușoteau când mă vedeau pe stradă.

Am început să caut de lucru. Am găsit un post de suplinitor la o școală din apropiere. Salariul era mic, dar pentru prima dată după mulți ani simțeam că fac ceva pentru mine.

Ana s-a adaptat greu la început. Îi lipseau jucăriile scumpe și camera ei mare. Dar într-o seară mi-a spus:

— Mami, aici e mai bine. Tu ești altfel acum. Mai veselă.

Au trecut luni până când Radu a acceptat să ne vedem civilizat pentru Ana. Lidia nu mi-a iertat niciodată „trădarea”. Dar eu am început să scriu din nou poezii. Am publicat câteva pe internet și am primit mesaje de la femei care treceau prin același coșmar tăcut ca mine.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Ana mi-a adus o frunză galbenă și mi-a spus:

— Uite, mami! E ca tine: ai avut curaj să cazi din copacul tău ca să găsești alt drum.

M-am uitat la ea și am știut că am făcut alegerea corectă.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în colivii aurite doar pentru că le e teamă să deschidă ușa? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Ați avut vreodată curajul să plecați pentru a vă regăsi?