Ziua în care lumea mea s-a prăbușit – Povestea mea din București

— Nu, nu, nu… Vlad, răspunde-mi! Vlad! — vocea mi se frângea în timp ce încercam să-mi stăpânesc tremurul mâinilor. Telefonul încă vibra pe masă, iar cuvintele polițistului îmi răsunau în minte: „Soțul dumneavoastră a avut un accident grav pe Șoseaua Colentina. Vă rugăm să veniți la Spitalul Floreasca.”

Totul s-a întâmplat într-o marți dimineață obișnuită, când Bucureștiul era prins în agitația lui obișnuită. Fetița noastră, Ilinca, își căuta șosetele prin casă, iar eu pregăteam cafeaua. Vlad plecase devreme, ca de obicei. Sau cel puțin așa credeam.

În taxiul care mă ducea spre spital, simțeam cum fiecare secundă mă strivește. Îmi repetam în gând: „Totul va fi bine. Vlad e puternic.” Dar când am ajuns la Urgențe și l-am văzut pe Vlad intubat, cu fața plină de zgârieturi și vânătăi, m-am prăbușit pe scaun. Lângă mine, o femeie tânără plângea în hohote. Nu i-am dat importanță atunci.

Au urmat ore lungi de așteptare. Medicul a ieșit și mi-a spus că Vlad va supraviețui, dar va avea nevoie de recuperare lungă. Am simțit o ușurare amară. Am vrut să-l văd, să-i spun că sunt aici, că îl iubesc. Dar când am intrat în salon, femeia aceea era deja acolo, ținându-l de mână.

— Cine sunteți? am întrebat, cu vocea tăioasă.

Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns.

— Mă cheamă Raluca… Sunt… sunt logodnica lui Vlad.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am vrut să râd, să urlu, să o dau afară. Dar am rămas împietrită.

— Logodnica? Vlad e soțul meu! Avem o fetiță împreună!

Raluca a început să tremure și a izbucnit în plâns.

— Nu știam… Vlad mi-a spus că e divorțat de doi ani…

Am ieșit din salon fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe holul rece al spitalului și am simțit cum lumea mea se destramă bucată cu bucată. Cum să-i spun Ilincăi? Cum să-mi explic mie însămi că omul lângă care am trăit zece ani avea o altă viață?

În zilele următoare, am încercat să adun cioburile vieții noastre. Vlad s-a trezit după două zile. Când m-a văzut, a început să plângă.

— Iartă-mă, Ana… N-am vrut să te rănesc… Totul a scăpat de sub control…

— De cât timp? am întrebat printre dinți.

— De aproape trei ani… Am cunoscut-o pe Raluca la serviciu… Nu știu cum s-a ajuns aici…

M-am ridicat și am ieșit fără să mai spun nimic. În drum spre casă, mi-am amintit toate serile în care Vlad întârzia sub pretextul ședințelor sau al traficului infernal din București. Toate mesajele scurte și reci. Toate promisiunile că va fi mai prezent acasă.

Mama m-a sunat în acea seară.

— Ana, trebuie să fii tare pentru Ilinca. Nu lăsa ca greșelile lui Vlad să te distrugă.

Dar cum să fii tare când tot ce ai crezut se dovedește a fi o minciună?

Ilinca simțea că ceva nu e în regulă. M-a întrebat într-o seară:

— Mami, tati mai vine acasă?

Am strâns-o la piept și am plâns împreună.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Vlad a fost externat și a venit acasă pentru recuperare. Între noi era un zid de tăcere și resentimente. Încercam să păstrăm aparențele pentru Ilinca, dar fiecare gest era forțat.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Ana, vreau să încercăm să reparăm lucrurile… Să mergem la terapie de cuplu…

L-am privit lung.

— Cum poți repara ceva ce nici nu știu dacă a existat cu adevărat?

A tăcut. Și eu la fel.

Raluca m-a sunat după câteva zile.

— Ana, nu vreau să vă stric familia… Dacă știam adevărul, nu m-aș fi implicat niciodată…

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Era la fel de rănită ca mine.

Într-o duminică dimineață, am ieșit cu Ilinca în parc. Soarele strălucea peste aleile pline de frunze galbene. M-am uitat la fetița mea și am realizat că trebuie să găsesc puterea de a merge mai departe pentru ea.

Am început terapia singură. Am vorbit cu un avocat despre divorț. Vlad a încercat să repare lucrurile, dar între noi nu mai era nimic de salvat. Raluca a dispărut din peisaj după câteva luni.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare trădarea lui Vlad, dar am învățat să respir din nou. Ilinca crește frumos și e lumina vieții mele. Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere în cineva.

Dar poate că adevărata lecție e alta: cât de bine îi cunoaștem pe cei de lângă noi? Și cât de mult ne cunoaștem pe noi înșine atunci când lumea noastră se prăbușește?