Ziua în care soacra mea mi-a spus „fiică”

— Nu ai să fii niciodată de-a noastră, Irina!
Cuvintele soacrei mele, doamna Mariana, au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, cu miros de ciorbă și mobilă veche. Vlad, soțul meu, s-a ridicat brusc de pe scaun, dar eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse în poală. Era Ajunul Crăciunului și, pentru a treia oară de când eram căsătoriți, petreceam sărbătorile la părinții lui Vlad, în Buzău. Mă simțeam ca o musafiră nedorită, deși purtam verigheta pe deget.

Totul a început cu ani în urmă, când l-am cunoscut pe Vlad la facultate. Era genul acela de băiat care te face să râzi chiar și când plouă cu găleata. M-a invitat la o cafea după un seminar de literatură română și, din acea zi, nu ne-am mai despărțit. Dar fericirea noastră a venit la pachet cu o umbră: mama lui Vlad. O femeie puternică, obișnuită să controleze totul, inclusiv viața fiului ei.

— Vlad, tu chiar crezi că fata asta știe să facă sarmale? a întrebat ea la prima mea vizită.
— Mamă, Irina e minunată. Și dacă nu știe, învață!
— Nu toți putem fi perfecți ca tine, Mariana, a intervenit domnul Ion, soțul ei, încercând să destindă atmosfera.

Dar nimic nu o mulțumea. Orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era destul de gustos; dacă spălam vasele, le clăteam prost; dacă mă îmbrăcam frumos, eram „prea modernă”. Vlad încerca să mă apere, dar între el și mama lui era o legătură greu de rupt. De fiecare dată când plecam de la ei, plângeam în mașină. Vlad mă ținea de mână și îmi promitea că va fi mai bine.

Când ne-am mutat împreună în București, am sperat că distanța va ajuta. Dar telefonul suna aproape zilnic:
— Vlad, ai mâncat? Irina gătește ceva sănătos?
— Vlad, ai grijă să nu răcești!
— Vlad, nu uita că duminica veniți la noi!

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Mariana despre cum „nu știu să țin casa”, am cedat nervos. Am izbucnit în plâns în fața lui Vlad:
— Nu mai pot! Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru ea!
— Irina, te rog… e mama. Nu știe altfel.
— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

A urmat o perioadă rece între mine și Vlad. Ne certam din orice. El era prins între două lumi: cea a copilului ascultător și cea a bărbatului care voia să-și apere soția. Eu mă simțeam singură chiar și când eram împreună.

Apoi a venit vestea: eram însărcinată. Am sperat că un copil va aduce pacea. Când i-am spus Marianei, a oftat:
— Să sperăm că măcar nepoata va semăna cu familia noastră…

Lunile au trecut greu. Am născut o fetiță sănătoasă, Ana-Maria. În maternitate, Mariana a venit cu un buchet imens de flori și un zâmbet fals:
— Să fie sănătoasă! Să nu moștenească încăpățânarea ta!

După botez, am decis să pun piciorul în prag. Într-o seară, după ce Ana-Maria adormise, am mers la ei acasă și am cerut să vorbim deschis.

— Doamnă Mariana… simt că orice fac nu e bine pentru dumneavoastră. Ce trebuie să fac ca să mă acceptați?

Ea m-a privit lung, cu ochii umeziți:
— Irina… eu am crescut singură doi copii după ce Ion a avut accidentul acela la fabrică. Tot ce am făcut a fost să-i protejez. Poate am exagerat… Dar mi-e frică să nu-l pierd pe Vlad.

Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Am plâns amândouă. Din acea seară lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin.

Azi e din nou Ajunul Crăciunului. Ana-Maria aleargă prin casă cu globuri în mână. Mariana mă cheamă în bucătărie:

— Irina… vino să mă ajuți la cozonaci! Știi… ești ca o fiică pentru mine acum.

M-am oprit din mișcare. Inima mi-a bătut tare. Am zâmbit printre lacrimi și am îmbrățișat-o.

M-am întrebat atunci: cât de mult trebuie să lupți pentru acceptare? Merită să te pierzi pe tine doar ca să fii „de-a lor”? Sau poate adevărata familie se construiește pas cu pas, din iertare și curaj? Voi ce ați fi făcut în locul meu?