Ziua mea nu e a voastră – O femeie româncă împotriva așteptărilor familiei

— Nu, nu vreau să vină toată lumea anul ăsta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la Sorin, soțul meu, care tocmai își turna cafeaua în bucătărie. Era ajunul zilei mele de naștere, iar în aer plutea tensiunea. Mă simțeam ca o bombă cu ceas, gata să explodeze după ani întregi în care am pus mereu dorințele altora înaintea mea.

— Cum adică? Să nu-i chemăm pe ai mei? Pe mama ta? Pe verișori? Ce-o să zică lumea? a replicat Sorin, ridicând sprâncenele a neîncredere.

Mi-am mușcat buza de jos. Îmi simțeam inima bătând nebunește. De fiecare dată când venea vorba de ziua mea, totul se transforma într-un spectacol pentru familie: mese întinse, zeci de invitați, râsete false și discuții despre nimic. Eu eram mereu cea care gătea, servea și asculta plângerile tuturor. Niciodată nu era despre mine.

— Anul ăsta vreau să fie altfel, Sorin. Vreau să merg la munte singură. Să mă plimb, să citesc, să mă odihnesc. Să fie ziua mea… pentru mine.

Sorin a rămas cu cana suspendată în aer. — Ești egoistă, Lidia! Nu te gândești la familie deloc.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge stomacul. De când eram mică, mama îmi spunea că trebuie să fiu „fata bună”, să nu supăr pe nimeni, să fac totul ca să fie ceilalți fericiți. Am crescut cu ideea că sacrificiul e virtutea supremă a unei femei. Dar la cincizeci de ani, simțeam că nu mai pot.

Telefonul a sunat. Era mama lui Sorin.

— Lidia, dragă, am auzit că vrei să faci ceva special de ziua ta! Ce frumos! Să-mi spui ce să aduc la masă, fac eu sarmalele anul ăsta!

Am inspirat adânc.

— Nu facem masă anul ăsta, mamă Marioara. Vreau să plec singură la munte.

A urmat o tăcere grea.

— Cum adică singură? Dar ce-o să zică lumea? Ce-i cu prostiile astea?

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât.

— Nu mă interesează ce zice lumea. Anul ăsta vreau să fie despre mine.

După ce am închis telefonul, Sorin m-a privit cu o furie mocnită.

— O să le faci pe toate femeile din familie să creadă că pot face la fel! Să nu te miri dacă nu mai vorbește nimeni cu tine.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate aniversările mele: la cele din copilărie când mama îmi făcea tort cu cremă de unt și mă punea să dau prima felie bunicii; la adolescență, când tata mă certa că nu zâmbesc destul în poze; la anii de după căsătorie, când ziua mea era doar un pretext pentru ca rudele lui Sorin să se adune și să discute despre problemele lor.

În dimineața următoare mi-am făcut bagajul tremurând. Sorin nici nu s-a uitat la mine când am ieșit pe ușă. Pe drum spre munte am primit mesaje de la sora mea, Irina:

„Lidia, ce faci? Mama plânge acasă. Zice că ai înnebunit.”

Am răspuns scurt: „Am nevoie de timp pentru mine.”

Când am ajuns la cabana micuță pe care o rezervasem, m-am prăbușit pe pat și am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată în viață nu trebuia să gătesc pentru douăzeci de oameni, nu trebuia să ascult bârfe sau reproșuri.

În liniștea pădurii am început să mă gândesc la cine sunt eu cu adevărat. Am ieșit la plimbare printre brazi și am simțit aerul curat tăindu-mi obrajii. M-am întrebat: ce vreau eu de fapt? Ce-mi place mie? Când am râs ultima dată din tot sufletul?

Seara m-am uitat la telefon: zeci de apeluri pierdute, mesaje acuzatoare de la rude. „Nu te mai recunoaștem”, „Ai distrus familia”, „Ce exemplu dai copiilor?”

M-am simțit singură ca niciodată. Dar apoi mi-am dat seama că singurătatea asta era altfel: era liniștită, eliberatoare.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la fiica mea, Ana:

„Mamă, sunt mândră de tine. Și eu vreau să învăț să spun nu.”

Atunci am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau dulci.

Când m-am întors acasă după trei zile, Sorin era încă supărat. Mama mea nu mi-a vorbit două săptămâni. Marioara a spus tuturor vecinilor că „Lidia s-a schimbat rău”. Dar Ana m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: „Mulțumesc că ai avut curaj.”

Poate am pierdut ceva din vechile relații cu familia extinsă. Poate am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi și curajul de a-mi trăi viața după propriile reguli.

Oare câte femei din România trăiesc toată viața pentru ceilalți și uită de ele? Oare cât ne costă să spunem „nu” o dată în viață?