Umbre peste sufletul meu: Povestea unei prietenii încercate de trădare

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să-l aud cum mă face să mă simt ca ultimul om, îmi urlă Irina la telefon, vocea ei spartă de plâns și de tunetele care zguduiau orașul. Mă uitam la ceas — era trecut de miezul nopții, dar știam că nu pot să nu răspund. Irina era mai mult decât o prietenă, era sora pe care n-am avut-o niciodată.

Am alergat prin ploaie până la blocul ei, cu inima bubuindu-mi în piept. Când am ajuns, am găsit-o pe Irina ghemuită pe canapea, cu ochii umflați și părul încâlcit. Pe masă, telefonul vibra neîncetat — era Vlad, iubitul ei, cel care îi spusese cu câteva ore înainte că nu valorează nimic fără el.

— Simona, tu ai trecut vreodată prin așa ceva? Să simți că nu mai ai aer, că orice ai face nu e destul? m-a întrebat ea printre suspine.

Mi-am amintit de tata, cum ridica vocea la mama pentru orice fleac. Cum mama tăcea și strângea din dinți. Am simțit un nod în gât.

— Irina, nu meriți să fii tratată așa. Nimeni nu merită. Hai să vorbim, să vedem ce putem face.

A început să-mi povestească totul: cum Vlad devenise tot mai posesiv, cum îi verifica mesajele, cum îi spunea că prietenele ei sunt o influență proastă. Cum îi repeta că fără el n-ar fi nimeni. Am simțit furie și neputință. O parte din mine voia să-l caute pe Vlad și să-i spună tot ce gândesc despre el. Dar ce folos?

— Simona, dacă plec de la el… unde mă duc? Mama nu mă vrea acasă, tata nici atât. Tu ai putea să mă ții la tine?

M-am blocat. Locuiam cu părinții mei într-un apartament cu două camere. Tata era mereu nemulțumit, mama abia făcea față cu banii. Dar cum s-o las pe Irina singură?

— O să găsim o soluție. Poate stai la mine câteva zile, până ne gândim ce facem.

A doua zi dimineață, când am ajuns acasă cu Irina după mine, tata s-a uitat la noi ca la niște străine.

— Cine e fata asta? Ce caută aici?

— E prietena mea, tata. Are nevoie de ajutor.

— Nu suntem azil! Să-și rezolve problemele acasă la ea!

Mama a încercat să-l liniștească, dar știa că nu va fi ușor. Irina a stat la mine două zile, timp în care Vlad a sunat-o obsesiv, i-a trimis mesaje lungi — ba rugăminți disperate, ba amenințări voalate.

Într-o seară, când eram toate trei în bucătărie — eu, mama și Irina — am auzit-o pe mama șoptind:

— Simona, ai grijă să nu te implici prea mult. Uneori oamenii se împacă și tu rămâi dușmanul.

M-am uitat la Irina. Era atât de fragilă și totuși încăpățânată. În noaptea aceea mi-a spus:

— Simona, dacă mă întorc la el… promite-mi că nu mă judeci.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să nu o judec? Cum să o las să se întoarcă acolo unde suferă?

— Nu te judec, Irina. Dar vreau să fii bine. Să fii în siguranță.

A doua zi dimineață a plecat. Mi-a lăsat un bilet: „Îți mulțumesc că ai fost aici când nimeni altcineva n-a fost. Dar trebuie să-mi găsesc singură drumul.”

Au trecut săptămâni în care n-am mai auzit nimic de ea. M-am întrebat dacă am făcut destul. Dacă ar fi trebuit să insist mai mult sau să o las să ia propriile decizii. Tata mi-a spus:

— Vezi? De asta nu te bagi în problemele altora.

Dar eu nu puteam să stau deoparte când cineva drag avea nevoie de mine.

Într-o zi ploioasă ca aceea în care totul a început, am primit un mesaj de la Irina: „Sunt bine. Am găsit un loc unde pot începe de la zero. Îți mulțumesc că ai crezut în mine.”

Am plâns de ușurare și tristețe în același timp. Poate că uneori tot ce poți face pentru cineva drag e să fii acolo când are nevoie — chiar dacă nu poți salva pe nimeni cu forța.

Mă întreb acum: cât de mult ar trebui să ne implicăm în viața celor dragi când suferă? Unde e limita între sprijin și sacrificiu? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?