Camera tăcută a unei mame: Singurătatea după aplauze

— De ce nu răspunde nimeni? De ce nu sună nimeni? — mă întrebam în timp ce priveam telefonul fix, acela vechi, cu fir răsucit, care părea să fi uitat și el cum e să vibreze de viață. Era ora patru după-amiaza, ora la care, pe vremuri, casa mea răsuna de râsete, certuri copilărești și pași grăbiți pe hol. Acum, doar tic-tacul ceasului și respirația mea grea umpleau camera.

Mă numesc Maria și am 67 de ani. Am trăit o viață întreagă pentru familie. Am crescut trei copii: Radu, cel mare, mereu serios și responsabil; Ioana, mijlocia, visătoare și rebelă; și Doru, mezinul, sufletul meu pereche, mereu cu zâmbetul pe buze. Soțul meu, Gheorghe, a murit acum șapte ani. De atunci, casa s-a golit încet-încet, ca o fântână secată.

— Mamă, nu mai plânge! — îmi spunea Ioana la telefon acum câteva luni. — Avem și noi viețile noastre. Nu putem fi mereu acolo.

Dar oare nu eu am fost mereu acolo pentru ei? Nu eu am stat nopți întregi cu febră la capul lor? Nu eu am renunțat la carieră ca să-i cresc? Nu eu am făcut compromisuri, am tăcut când mi-a fost greu, doar ca ei să aibă tot ce le trebuie?

Într-o zi de marți, când ploaia bătea în geam ca un copil rătăcit, am decis să-i sun pe toți trei. Radu mi-a răspuns primul.

— Da, mamă?
— Radu, ai mâncat? Cum e la serviciu?
— Mamă, sunt în ședință. Te sun eu mai târziu.

Acel „mai târziu” nu a mai venit niciodată. Ioana nu a răspuns deloc. Doru mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt ocupat. Revin.”

Am închis ochii și am simțit cum golul din stomac se transformă în nod în gât. Am început să vorbesc singură prin casă.

— Oare unde am greșit? Oare i-am sufocat prea tare? Oare nu le-am dat destul spațiu? Sau poate prea mult?

Vecina mea, tanti Viorica, mă vizitează uneori. Ea are doi băieți plecați în Italia. Plângem împreună la o cafea amară.

— Știi, Maria, copiii ăștia ai noștri… au uitat de unde au plecat. Noi am rămas cu pozele pe pereți și cu amintirile.

Într-o seară de duminică, când mirosul de cozonac încă plutea în bucătărie — făcusem din reflex, ca în fiecare an — am găsit o scrisoare veche de la Doru. Era din clasa a opta:

„Mamă, te iubesc mult! Ești cea mai bună mamă din lume!”

Am plâns cu scrisoarea la piept. Unde s-a pierdut copilul acela care mă îmbrățișa fără motiv?

De Crăciun am pregătit masa mare, ca pe vremuri. Am pus farfurii pentru toți: pentru Radu și soția lui, pentru Ioana și fetița ei, pentru Doru care promitea mereu că vine „dacă poate”. Am stat la masă singură. Am ciocnit un pahar de vin cu poza lui Gheorghe.

— S-au dus vremurile noastre, dragule… — i-am șoptit printre lacrimi.

În ianuarie m-am îmbolnăvit. O gripă urâtă care m-a ținut la pat două săptămâni. Nimeni nu a venit să mă vadă. Doar tanti Viorica mi-a adus supă caldă.

— Să nu te superi pe copii, Maria! Ei cred că ești tare… că nu ai nevoie de nimeni.

Dar oare cât poate duce o inimă de mamă? Cât poate tăcea?

Într-o zi am decis să le scriu o scrisoare tuturor:

„Dragii mei,
Nu vă scriu ca să vă cert sau să vă fac să vă simțiți vinovați. Vreau doar să știți că mi-e dor de voi. Casa asta e prea mare fără râsetele voastre. Poate că nu am fost mama perfectă, dar v-am iubit cu tot ce am avut. Dacă vreodată simțiți nevoia să vorbiți sau doar să stați în liniște lângă mine, ușa mea e mereu deschisă.”

Am pus scrisorile la poștă cu mâinile tremurânde.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn. Apoi, într-o sâmbătă dimineață, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Era Doru.

— Mamă… am primit scrisoarea ta. Îmi pare rău că n-am venit mai des…

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din golul din suflet se umple cu puțină lumină.

— Știi… — mi-a spus el — cred că ne e greu să recunoaștem că avem nevoie unii de alții. Ne ascundem după griji și uităm ce contează.

A doua zi a venit și Ioana cu fetița ei. Radu a sunat și el: „Mamă, vin duminică la masă.”

Casa s-a umplut din nou de voci și pași grăbiți. Dar știu că nu va fi mereu așa. Știu că iar va veni liniștea apăsătoare.

Mă întreb adesea: oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Oare copiii noștri știu cât doare tăcerea lor? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?