Între două lumi: Povestea mea cu soacra care voia să controleze totul

— Giulia, nu ai pus destulă sare în ciorbă! Cum să-i dai lui Marco așa ceva?
Vocea Loredanei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din cartierul Dristor. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Marco, bărbatul pe care îl iubesc, evită privirea mea și se preface că citește știrile pe telefon. Îmi mușc buza de jos și încerc să nu răspund, dar simt cum furia îmi urcă în gât ca un nod.

Nu e prima dată când Loredana, mama lui Marco, îmi critică orice gest. De la cum spăl vasele, la felul în care aranjez masa sau la hainele pe care le port. Totul trebuie să fie după regulile ei. Când am intrat pentru prima dată în familia lor, am crezut că e doar o femeie exigentă, dar cu timpul am înțeles: Loredana nu acceptă decât controlul total.

— Lasă, mamă, e bună ciorba, zice Marco încercând să detensioneze atmosfera.

— Nu te băga tu, Marco! Dacă nu-i spun eu, cine să-i spună? Vrei să mănânci prostii toată viața?

Mă simt mică, invizibilă. Îmi vine să fug din bucătărie, dar rămân. M-am obișnuit să tac și să înghit. Dar azi ceva s-a rupt în mine.

După masă, mă retrag pe balcon și privesc orașul. Blocurile gri, tramvaiele care trec leneșe, copiii care se joacă printre mașini parcate aiurea. Îmi amintesc de casa părinților mei din Ploiești, unde mama mă lăsa să greșesc fără să mă judece. Aici, fiecare pas greșit e taxat cu o privire tăioasă sau o remarcă usturătoare.

În seara aceea, când Loredana pleacă în sfârșit acasă la ea, îl privesc pe Marco:

— Nu mai pot, Marco. Nu mai pot să trăiesc așa. Simt că nu mai sunt eu.

El oftează adânc:

— Știi cum e mama… Nu vrea decât binele nostru.

— Binele nostru? Sau controlul ei?

Tăcerea lui doare mai tare decât orice cuvânt. Știu că îi e greu să se pună între mine și mama lui. Dar eu? Cine mă apără pe mine?

Zilele trec la fel. Loredana vine aproape zilnic sub pretextul că „vrea să ne ajute”. Îmi mută lucrurile prin casă, îmi critică deciziile legate de serviciu („Ce rost are să muncești atât? Femeia trebuie să aibă grijă de casă!”), îmi spune cum ar trebui să ne creștem copiii — deși noi încă nu avem copii.

Într-o duminică, când încercam să mă relaxez citind o carte pe canapea, Loredana intră fără să bată la ușă:

— Giulia, ce faci? Iar pierzi vremea? Uite cât praf e pe mobilă! Dacă ai fi mai atentă…

M-am ridicat brusc:

— Loredana, te rog! E casa mea! Nu mai pot!

A rămas blocată câteva secunde. Marco a venit imediat din dormitor:

— Ce s-a întâmplat?

— N-am voie nici măcar să respir aici! urlu aproape plângând.

Loredana s-a uitat la mine ca la o nebună:

— Asta e recunoștința ta? După tot ce fac pentru voi?

Am fugit în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. În oglindă vedeam o femeie obosită, cu ochii umflați și sufletul golit de speranță.

În acea noapte am dormit pe canapea. Marco nu a venit după mine. Dimineața mi-a lăsat un bilet: „Te iubesc. Hai să găsim o soluție.”

Am început să caut ajutor. Am vorbit cu prietena mea cea mai bună, Irina:

— Giulia, trebuie să pui limite! Dacă nu o faci tu, nimeni n-o va face pentru tine!

Mi-a recomandat o consilieră de familie. Am acceptat cu jumătate de inimă — mi-era rușine să recunosc că nu pot face față singură.

La prima ședință am izbucnit în plâns:

— Simt că nu mai am aer… Că nu mai sunt stăpână pe viața mea…

Consiliera m-a privit blând:

— E normal să simți asta când cineva încearcă să-ți invadeze spațiul personal. Dar poți schimba lucrurile. Trebuie doar să-ți găsești vocea.

Am început să lucrez cu mine însămi. Seara îi spuneam lui Marco ce simt cu adevărat:

— Dacă nu mă susții acum, nu știu cât mai pot rezista.

El a început să vadă și el cât rău ne face această situație. Într-o zi i-a spus mamei lui:

— Mamă, te rog frumos, respect-o pe Giulia! E casa noastră și avem nevoie de intimitate.

Loredana a făcut o criză de nervi:

— Voi vreți să mă dați afară? După tot ce am făcut pentru voi?

A urmat o perioadă grea. Loredana ne-a ignorat câteva săptămâni. Marco era trist, eu mă simțeam vinovată. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Am redecorat sufrageria fără permisiunea ei. Am început să gătesc ce-mi place mie. Am ieșit cu prietenele fără să-i cer voie nimănui.

Într-o zi m-am întâlnit cu Loredana la piață. M-a privit rece:

— Ai schimbat perdelele…

— Da, Loredana. Pentru că aici e casa mea.

Nu a spus nimic. Dar nici nu a mai intrat peste noi fără invitație.

Acum încă mai avem conflicte, dar am învățat să-mi apăr teritoriul. Marco a înțeles că iubirea nu înseamnă sacrificiu total — ci respect reciproc.

M-am întrebat de multe ori: câte femei trăiesc drama asta în tăcere? Câte dintre noi renunțăm la noi pentru liniștea altora? Poate că povestea mea îi va ajuta pe unii să-și găsească curajul de a spune „Ajunge!”.