Între două lumi: Soacra mea trăiește cu noi, chiar dacă nu locuiește aici

— Irina, ai pus sare în ciorbă? Mamei nu-i place să fie prea sărată, ai uitat iar?

Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, iar eu mă opresc cu mâna pe clanța ușii de la dormitor. Mă uit la ceas: e 19:07. Știu că la ora asta Mariana sună, ca în fiecare seară. Nu locuiește cu noi, dar prezența ei e mai apăsătoare decât dacă ar fi aici fizic. Telefonul sună. Vlad răspunde imediat, cu vocea aceea caldă pe care n-o mai aud de mult când vorbește cu mine.

— Da, mamă… Da, Irina a făcut ciorba… Da, am verificat eu.

Îmi mușc buza de jos și mă așez pe marginea patului. Mâinile îmi tremură ușor. Nu e prima dată când simt că nu sunt destul. Că orice aș face, Mariana va găsi ceva de criticat. Că Vlad va fi mereu de partea ei. Și totuși, nu pot să-i spun nimic. Nu vreau scandaluri. Nu vreau să-l pun să aleagă între mine și ea.

În seara asta, Mariana insistă să vină la noi. „Sunt singură, Vlad, și nu mă simt bine”, îi aud vocea prin difuzor. Vlad mă privește scurt, ca și cum așteaptă aprobarea mea. Dau din cap, fără vlagă.

— Bine, mamă, vino. Irina a făcut ciorbă.

Când Mariana intră pe ușă, aduce cu ea un aer de autoritate și nemulțumire. Se uită la mine de sus până jos.

— Ai pus pătrunjel? Ciorba fără pătrunjel e ca viața fără dragoste, Irina.

Zâmbesc forțat și mă retrag în sufragerie. Aud cum îi povestește lui Vlad despre vecina lor care „are o noră adevărată”, care „nu-și lasă bărbatul să facă nimic prin casă”.

În noaptea aceea, adorm târziu. Vlad vine lângă mine abia după ce Mariana pleacă. Îl simt rece, absent.

— Irina, mama e singură… Tu ai părinții tăi la țară, dar ea nu are pe nimeni aici. Încearcă să fii mai înțelegătoare.

Îmi vine să țip: „Dar eu? Eu cine sunt pentru tine?” Dar tac. Mâine va fi la fel.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la mama mea: „Cum ești, fată dragă? Să vii pe la noi când poți.” Îmi dau lacrimile. N-am mai fost acasă de două luni. De fiecare dată când propun să mergem împreună la ai mei, Vlad găsește o scuză: „Mama are nevoie de mine”, „Nu pot s-o las singură”.

La serviciu încerc să-mi găsesc liniștea. Colega mea, Gabriela, mă întreabă dacă sunt bine.

— Pari obosită, Irina… Tot cu soacra?

Zâmbesc amar:

— Da… Parcă trăiesc într-un apartament cu trei camere și patru suflete.

Gabriela râde scurt:

— Știi că nu ești singura? Și la mine e la fel… Dar eu am pus piciorul în prag.

Mă gândesc la asta toată ziua. Seara, când ajung acasă, Mariana e iar la noi. De data asta a venit cu plăcinte „ca la mama acasă”. Le pune pe masă și mă privește cu superioritate:

— Să vezi tu ce gust are plăcinta adevărată, Irina.

Vlad râde și o laudă:

— Mamă, tu ești cea mai bună bucătăreasă!

Mă simt ca o umbră în propria casă. Îmi vine să plec. Să fug undeva unde nu trebuie să demonstrez nimic nimănui.

Într-o seară, după ce Mariana pleacă, îl privesc pe Vlad lung:

— Vlad… Tu crezi că noi mai suntem o familie? Sau suntem doar niște sateliți în jurul mamei tale?

Se uită la mine mirat:

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că nu mai știu cine sunt aici. Când ai râs ultima dată cu mine? Când m-ai întrebat dacă sunt bine?

Vlad oftează:

— Irina, exagerezi… Mama e bătrână, are nevoie de noi.

— Dar eu? Eu nu am nevoie de tine?

Tace. Se uită în telefon și schimbă subiectul.

În weekend primesc un telefon de la fratele meu: „Irina, tata s-a îmbolnăvit rău. Poți veni acasă?” Mă uit la Vlad:

— Trebuie să merg la ai mei. Tata nu e bine.

Vlad oftează:

— Și cu mama ce facem? Nu pot s-o las singură…

Îmi vine să urlu:

— Vlad! Tata e bolnav! Mama ta poate sta singură două zile!

Ne certăm pentru prima dată serios. Plâng în baie până adorm pe gresie. Dimineața mă trezesc cu ochii umflați și hotărâtă: plec acasă la ai mei.

Când mă întorc după trei zile, Mariana e instalată în sufrageria noastră ca într-un hotel de trei stele. Vlad mă privește rece:

— Ai lipsit când aveam nevoie de tine…

Nu mai răspund nimic. Încep să mă întreb dacă sacrificiul meu chiar contează pentru cineva sau doar mă pierd încet-încet.

Într-o seară, Mariana îmi spune direct:

— Irina, tu nu știi să fii soție adevărată. O femeie trebuie să-și pună bărbatul și familia lui pe primul loc.

O privesc calm:

— Poate că o femeie trebuie să se pună și pe ea însăși pe primul loc uneori…

Mariana oftează teatral și pleacă.

În acea noapte îl privesc pe Vlad dormind și mă întreb: cât de mult trebuie să renunț la mine pentru liniștea altora? Unde se termină iubirea și începe sacrificiul fără sens? Poate cineva să fie fericit într-o familie unde granițele nu există?