Între rădăcini și aripi: Povestea unei grădini care ne-a despărțit

— Nu înțeleg de ce trebuie să te chinui atâta, Maria! De ce nu putem să punem niște gazon, să bem o cafea pe terasă și să ne bucurăm de liniște? De ce trebuie să ai tu mereu grija asta cu grădina?

Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din curățat cartofii și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când pornea discuția. M-am uitat la el, cu mâinile pline de pământ, și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile.

— Pentru că așa am crescut, Sorin. Pentru că mama și tata au muncit pământul ăsta toată viața lor. Pentru că nu pot să-l las să se usuce sub ochii mei.

El a oftat, s-a ridicat de la masă și a început să-și caute cheile. — Maria, nu mai suntem la țară. Suntem în oraș, avem joburi, avem alte priorități. Nu mai e nevoie să trăim ca părinții noștri. Ești obosită mereu, nu mai ai timp de nimic altceva.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Poate chiar eram obosită mereu. Poate chiar neglijam alte lucruri. Dar când intram în grădină, simțeam că respir din nou. Mirosul de pământ reavăn, răcoarea dimineții, primele frunze verzi care răsăreau timid din brazde — toate astea mă făceau să simt că viața are sens.

— Nu vreau să renunț la grădină, Sorin. Nu pot. Dacă vrei tu gazon, pune-l pe partea ta de curte.

El a râs scurt, amar. — Știi bine că nu mă lasă conștiința să te văd muncind singură. Dar nici nu pot să te opresc din încăpățânarea asta.

A trântit ușa și a plecat la serviciu. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o liniște apăsătoare care parcă făcea casa mai mică.

Am ieșit în grădină și am început să sap printre rândurile de ceapă. Mâinile mi se mișcau mecanic, dar mintea îmi era plină de amintiri: tata care îmi arăta cum să plantez cartofii, mama care mă certa dacă uitam să ud roșiile, bunica povestind despre foametea din ’47 și cum o salvaseră câteva fire de fasole din grădină.

În acea după-amiază, a venit mama pe la noi. M-a găsit în grădină, cu spatele încovoiat și fața plină de sudoare.

— Of, mamă, iar te-ai apucat de muncit? Nu te mai saturi niciodată?

Am zâmbit amar. — Dacă nu eu, atunci cine? S-ar usca totul.

Mama s-a așezat lângă mine pe o ladă veche. — Știi, nici eu nu mai am atâta putere ca altădată. Dar mă bucur că nu ai uitat ce te-am învățat. Să nu lași pe nimeni să-ți spună că ești nebună pentru asta.

Seara, când Sorin s-a întors acasă, am încercat să-l întâmpin cu o masă caldă și cu zâmbetul pe buze. Dar el era tăcut, abătut. A mâncat în grabă și s-a dus direct în sufragerie.

— Sorin, putem să vorbim?

Nu mi-a răspuns imediat. Am intrat după el și l-am găsit privind absent la televizor.

— Ce vrei să mai vorbim, Maria? Eu vreau liniște, tu vrei muncă. Parcă nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna în a mea.

— Nu vreau să ne certăm pentru o grădină. Dar nici nu pot să renunț la ea. E parte din mine. Poate că tu vezi doar oboseală și noroi pe pantofi, dar eu văd rădăcinile familiei mele.

A oftat adânc și m-a privit pentru prima dată cu adevărat în acea zi.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că simt că pierdem ceva între noi. Când vii seara în casă, ești prea obosită ca să mai povestim sau să ieșim undeva. Parcă trăim vieți paralele.

Am simțit un nod în gât. Poate avea dreptate. Poate că mă ascundeam în grădină ca să nu văd problemele dintre noi.

— Hai să încercăm altfel, Sorin. Sâmbătă nu intru deloc în grădină. Stăm doar noi doi, facem ce vrei tu.

A zâmbit slab. — Și duminică?

— Duminică… duminică plantez roșiile cu tine alături sau fără tine.

A râs pentru prima dată sincer după mult timp.

Sâmbătă am mers împreună la film, am mâncat înghețată în parc și am vorbit despre orice altceva decât grădină sau serviciu. Duminică dimineață însă, când m-am trezit devreme ca de obicei, l-am găsit pe Sorin deja afară, cu sapa în mână.

— Nu pot să te las singură cu toate astea… Conștiința nu mă lasă să fiu leneș!

Am râs amândoi printre rândurile proaspăt săpate. Poate că nu va iubi niciodată grădinăritul ca mine, dar măcar încerca să mă înțeleagă.

Totuși, uneori mă întreb: cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi fără să ne pierdem pe drum? Oare rădăcinile trecutului sunt destul de puternice ca să țină o familie unită sau trebuie să le lăsăm uneori să respire?