Nu am cumpărat această casă pentru ei – Când familia se mută pe neașteptate

— Nu am cumpărat această casă pentru ei! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Radu încerca să mă liniștească. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar eu simțeam că pereții casei noastre, odinioară calzi și primitori, se strâng acum în jurul meu ca niște brațe reci.

Totul a început într-o zi de marți, când m-am întors acasă de la serviciu și i-am găsit pe părinții lui Radu în sufragerie, cu bagajele lângă ei. Mama lui, doamna Viorica, își freca mâinile cu nervozitate, iar domnul Ion privea pe fereastră, evitând să mă salute. Radu mi-a șoptit la ureche: „Au avut probleme cu apartamentul, trebuie să stea la noi o perioadă.”

O perioadă. Cuvântul acesta avea să-mi bântuie nopțile. În primele zile am încercat să fiu gazda perfectă. Le-am pregătit camera de oaspeți, am gătit mâncărurile lor preferate și am zâmbit forțat la fiecare glumă a domnului Ion. Dar curând, rutina noastră s-a destrămat: copiii nu mai aveau loc să se joace, Viorica critica orice făceam — de la felul în care spălam vasele până la modul în care îi pieptănam părul fiicei mele, Ilinca.

Într-o seară, când am ajuns acasă obosită după o zi grea la birou, am găsit-o pe Viorica răscolind prin dulapurile din bucătărie.
— Unde ai pus borșul? Nu găsesc nimic aici! a spus ea răstit.
— L-am pus pe raftul de sus, să nu ajungă copiii la el, am răspuns eu calm.
— Eh, pe vremea mea nu se ascundea mâncarea de copii! a oftat ea teatral.

Radu încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori tăcea. Îl vedeam cum se retrage în biroul lui improvizat din balcon și își pune căștile pe urechi. Mă simțeam singură în propria casă. Într-o noapte, după ce am adormit copiii și am strâns masa, l-am prins pe Radu în bucătărie.
— Cât timp mai stau ai tăi aici? am întrebat încet.
— Nu știu… până găsesc ceva. Ce vrei să fac? Să-i dau afară?
— Nu, dar nici nu pot trăi așa…

A doua zi dimineață, Viorica mi-a spus că ar trebui să renunț la jobul meu ca să pot avea grijă mai bine de copii și de casă. Am simțit cum mi se taie respirația.
— Dar eu muncesc pentru că îmi place și avem nevoie de bani!
— Las’ că vă ajutăm noi cu pensia noastră. Familia e mai importantă decât cariera, mi-a spus ea cu un zâmbet fals.

Am început să mă simt invizibilă. Casa mea nu mai era a mea. În fiecare dimineață găseam lucruri mutate prin bucătărie, hainele copiilor schimbate fără să fiu întrebată, iar Radu părea tot mai absent. Într-o zi l-am auzit pe domnul Ion spunându-i lui Radu:
— Femeia asta nu știe să țină o casă! Pe vremuri nu se făcea așa…

Am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji ca să-mi ascund lacrimile. Ilinca a venit la mine și m-a întrebat:
— Mami, de ce ești tristă?
Nu am știut ce să-i răspund.

Tensiunea a crescut când băiatul nostru cel mic, Vlad, s-a îmbolnăvit. Viorica a insistat să-i dea ceaiuri și leacuri băbești, refuzând să accepte tratamentul prescris de medic.
— Eu știu mai bine! Am crescut trei copii fără doctori!
Am cedat nervos:
— Nu suntem în anii ’70! Acum există medicamente!

Radu a intervenit:
— Cătălina, las-o pe mama…
Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers ore întregi pe străzile pustii ale cartierului. M-am gândit la tot ce am sacrificat: liniștea mea, intimitatea familiei mele, chiar și relația cu Radu.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica despre educația copiilor, i-am spus lui Radu:
— Dacă nu găsim o soluție, eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca ai noștri copii să crească într-o casă plină de certuri și resentimente.
El s-a uitat la mine lung:
— Sunt părinții mei… Ce vrei să fac?
— Să alegi! Să alegi între noi și ei!

A urmat o tăcere grea. Zilele s-au scurs una după alta în același ritm apăsător. Copiii au început să devină anxioși; Ilinca nu mai voia să doarmă singură, Vlad plângea des fără motiv. Eu nu mai dormeam nopțile și mergeam la serviciu ca un robot.

Într-o duminică dimineață, când toți erau adunați la masă, am izbucnit:
— Nu mai pot! Casa asta nu mai e acasă! Vreau liniște pentru familia mea!
Viorica s-a ridicat brusc:
— Dacă nu ne vrei aici, plecăm!
Radu a încercat să o oprească:
— Mamă…
Dar eu am continuat:
— Nu e vorba că nu vă vreau… dar nu pot trăi așa! Avem nevoie de spațiu, de intimitate! Copiii suferă!

A urmat o discuție lungă și dureroasă. Până la urmă, părinții lui Radu au acceptat să caute altceva. Au plecat după încă două luni chinuitoare. Casa a rămas tăcută mult timp după aceea.

Relația mea cu Radu s-a schimbat; ne-am distanțat fără să vrem. Încercăm să reparăm ce s-a rupt între noi, dar uneori mă întreb dacă sacrificiul pentru familie merită prețul pierderii propriei fericiri.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: oare cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine? Unde tragem linia între datorie și dreptul la fericire?