„Mamă, E Timpul să Ne Mutăm la Cabana: Decizia Neașteptată a Fiului”

Maria stătea la masa mică din bucătărie, cu mâinile în jurul unei cești de cafea aburindă. Aroma umplea camera, dar nu reușea să o consoleze prea mult. În fața ei stătea Elena, cea mai bună prietenă încă din liceu. Împărțiseră nenumărate cești de cafea de-a lungul anilor, dar aceasta părea diferită.

„Așa stau lucrurile, Elena,” începu Maria, cu vocea tremurândă. „Nu m-am gândit niciodată că propriul meu fiu ar vrea să mă scoată din casa mea… Poate am făcut greșeli în creșterea lui…”

Elena întinse mâna peste masă și strânse mâna Mariei. „Oh, Maria, îmi pare atât de rău. Ce s-a întâmplat?”

Maria trase adânc aer în piept și începu să povestească evenimentele care au dus la acest moment. Fiul ei, Andrei, fusese mereu ambițios. Se mutase la București după facultate și urcase rapid pe scara corporativă. Maria și soțul ei decedat, Ion, fuseseră atât de mândri de el. Dar acum, se întreba dacă nu cumva greșiseră cu ceva.

„Andrei m-a sunat săptămâna trecută,” spuse Maria, cu vocea frântă. „Mi-a spus că are o oportunitate grozavă să închirieze casa mea pentru o sumă semnificativă de bani. Mi-a sugerat să mă mut la cabana de la munte.”

Ochii Elenei se măriră de șoc. „Cabana? Dar e atât de departe! Și nici măcar nu e pregătită pentru iarnă!”

Maria dădu din cap, cu lacrimi în ochi. „Știu. Am încercat să-i explic asta, dar nu a vrut să asculte. A spus că e o mișcare financiară grozavă și că aș fi mai confortabilă acolo.”

Elena clătină din cap neîncrezătoare. „Nu pot să cred că ți-ar face asta.”

Maria își șterse o lacrimă și continuă. „I-am spus că nu vreau să-mi părăsesc casa, dar a insistat. A spus că e pentru binele meu și că îi voi mulțumi mai târziu.”

Inima Elenei se strânse pentru prietena ei. Știa cât de mult iubea Maria casa ei și cât de greu i-ar fi să o lase în urmă.

„Ai vorbit cu el de atunci?” întrebă Elena cu blândețe.

Maria clătină din cap. „Nu, nu am. Nu știu ce să-i spun. Mă simt atât de trădată.”

Elena strânse din nou mâna Mariei. „Ai tot dreptul să te simți așa. Dar trebuie să vorbești cu el. Poate există o cale de a rezolva asta.”

Maria dădu din cap, dar nu era sigură dacă avea puterea să-l confrunte pe Andrei din nou. Se simțea atât de singură și neajutorată.

Pe măsură ce zilele treceau, Maria încerca să accepte situația. A vizitat cabana de la munte și a găsit-o într-o stare proastă. Acoperișul avea scurgeri, ferestrele erau curente și sistemul de încălzire abia funcționa. Era clar că viața acolo ar fi fost o luptă.

Într-o seară, Maria s-a așezat și i-a scris o scrisoare lui Andrei. Și-a deschis sufletul, explicând cât de mult însemna casa pentru ea și cât de dificil ar fi pentru ea să se mute la cabană. Sperase că el va înțelege și va reconsidera decizia.

Dar când a primit răspunsul lui, inima i s-a scufundat. Andrei era ferm în poziția sa. Credea că închirierea casei era cea mai bună decizie financiară pentru amândoi și că ea va ajunge să aprecieze schimbarea.

Maria a simțit un sentiment profund de pierdere în timp ce își împacheta lucrurile și se pregătea să se mute la cabană. Nu putea scutura sentimentul că eșuase ca mamă, că cumva crescuse un fiu care prețuia banii mai mult decât familia.

Pe măsură ce se acomoda cu noua sa viață la cabană, Maria se simțea tot mai izolată și singură. Iernile aspre erau deosebit de dificile și se lupta să se încălzească în clădirea veche și curentată.

Elena o vizita cât de des putea, aducând provizii și oferind sprijin. Dar nu era suficient pentru a umple golul lăsat de absența lui Andrei.

Sănătatea Mariei a început să se deterioreze și tânjea după confortul vechii sale case. Îi lipseau scârțâitul familiar al podelelor, căldura șemineului și amintirile pe care le făcuse acolo cu Ion.

În cele din urmă, Maria a realizat că nicio sumă de bani nu putea înlocui dragostea și siguranța unui adevărat cămin. Pierduse mai mult decât doar o casă; pierduse o parte din ea însăși.