„Am Sacrificat Totul pentru Copiii Noștri: Merit Atâta Nepăsare?” – Povestea Mariei din Slatina

— Mamă, nu ai înțeles, nu pot să vin acum. Am un proiect important la lucru! vocea Adrianei răsună rece din telefon, printre semnale tăiate.

Îngheț în prag, cu cârpa udă în mâini. Din bucătăria mică, privesc spre ușa veche, ca și cum aș aștepta pe cineva să intre, să mă salveze. E a patra oară săptămâna asta când încerc să le vorbesc fetelor, dar răspunsurile sunt tot mai grăbite, tot mai seci. Înainte, veneau acasă să mănânce o ciorbă, să povestească despre profesori și examene. Acum, se îndeasă în telefoane, în conferințe, în preocupați care nu mă mai cuprind și pe mine.

Parcă mi se face un gol în stomac. Oare chiar nu pot să vină? Am 64 de ani și oasele mă dor din ce în ce mai mult. Emil a fost mereu tăcut, dar acum, de când a ieșit la pensie și el, parcă s-a stins și mai tare. Seara, doar ridic din umeri și aprind televizorul ca să astup liniștea grea dintre pereți.

— Lasă, Marie, nu ne-au uitat. Sunt ocupați, așa e viața, zice el pe fugă, fără să mă privească. E, de fapt, o rugăciune, nu un adevăr. Dar atât a știut și el, tot timpul ne-am mințit unul pe altul ca să putem merge mai departe.

Am muncit câteva decenii la fabrica de încălțăminte, alături de Emil. Ne lipseam de orice— vacanțe, haine, chiar și carne la masă— doar să strângem bani pentru fetele noastre. Când îi vedeam venind de la școală, cu ghiozdane mari și ochi curioși, mi se părea că toată greutatea fuge de pe umeri. Nu ne-au lipsit grija banilor, bătăile de cap cu facturile, dar ne țineam tare. Și, în fiecare lună, puneam deoparte: pentru manuale, pentru excursia la munte cu clasa, pentru meditații. N-am avut mobilă nouă, nici televizor cu plasmă, dar Roxana avea pian, iar Adriana primea lenjerii frumos brodate, din ceea ce economiseam noi.

Pe atunci, simțeam că trăim pentru ele. Când le vedeam pe amândouă în rochii albe la festivități, inima îmi zvâcnea de parcă aș fi câștigat la loterie. Nu-mi trebuiau nici gablonzuri, nici excursii în străinătate, numai să le văd fericite și să-și depășească soarta, să n-ajungă zdrobite de muncă la bandă, ca noi.

Dar timpul trece, și ce crunt se răzbună. Azi, Adriana lucrează la București, contabilă, iar Roxana s-a mutat cu soțul și copilul la Craiova. Roxana îmi trimite uneori poze pe WhatsApp— nepotul râzând, bărbatul ei cu grătarul aprins, câte o mini vacanță la munte. Mesajele încep toate cu „Scuze, n-am apucat să-ți scriu…”, dar nu mai continuă niciodată cu „vin acasă”.

A fost ziua mea recent. Roxana mi-a trimis un buchet de flori prin curier, iar Adriana, un SMS sec: „La mulți ani, mamă, să fii sănătoasă!” N-am răspuns imediat. Mi-au dat lacrimile, pumnul strâns și-am șters farfuria cu și mai multă patimă. Fetele mele, care odinioară se certau pe genunchii mei, acum nu-și mai găsesc timp nici să mă vadă.

Acum două luni, mi s-a făcut rău în piață. Am leșinat lângă taraba cu ceapă. Când m-am trezit la spital, asistenta a întrebat:

— Aveți pe cine să anunțăm?

Am simțit cum mi se răcește sângele. Prima dată am rostit numele Roxanei. A răspuns după câteva ore, în șoapte:

— Mamă, pot veni abia mâine. E și Darius răcit, și n-am cu cine să-l las.

A doua zi, a venit cu ochii în pământ și o pungă de portocale și-atât. Nu a rămas mult, doar cât să semneze foile de externare. În drum spre casă mi-a spus, strânsă pe volan, fără să mă privească:

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai am timpul tău. Copiii din ziua de azi nu mai pot ca voi să stea acasă, lângă părinți.

Mă uit la casa asta, la bucătăria noastră mică. Am ținut-o mereu ordonată, curată, cu câteva farfurii de porțelan puse la loc de cinste pentru când vin fetele. Dar acum, fiecare lucru pare învechit, șters de importanță. Ce folos să mai cumpăr flori pentru masă când nu mai vine nimeni să le vadă?

Din când în când, Emil ridică ochii din ziar și mă întreabă:

— Ce faci, Marie, de ce ești tristă?

Nu-i mai răspund. Știe și el, dar nu poate duce povara întrebării. Seara, mă uit pe geam la copiii din bloc, lătrând și alergând pe holuri, și mă întorc apoi la ale mele gânduri: oare la ce bun am dat tot, dacă la final rămânem doi străini în casa pentru care am luptat zeci de ani?

Într-o duminică, Adriana a sunat video. M-a întrebat ce mai fac, fără să ridice ochii din laptop.

— Mamă, să știi că nu trebuie să te superi, dar e viața noastră. Toți prietenii mei stau departe de părinți. Așa-i lumea acum.

Nu am știut ce să-i răspund. Mi-a stat inima în gât. Am privit fețele lor pe ecran— fetele mele, odraslele pentru care am muncit până mi-au crăpat palmele, mă priveau acum ca pe un program la televizor, ceva ce poți închide oricând te ai saturat.

Târziu, după ce s-a întunecat, i-am spus lui Emil:

— Ne-au crescut din dragoste și, totuși, dragostea noastră n-a mai fost de-ajuns ca să le țină aproape.

Mi-a răspuns încet:

— Poate că am făcut prea mult. Poate că jertfa ne-a furat locul în inima lor.

Dimineața, când mă ridic din pat, uneori mă întreb: Oare cât mai putem duce? Și câte sacrificii mai trebuie să facem astfel încât să nu fim uitați? Oare nu merităm să fim iubiți și băgați în seamă, după atâta viață trăită numai pentru alții?