Mă numesc Maria și, împreună cu soțul meu Emil, am crescut două fete, Adriana și Roxana, cu multă trudă și renunțări. Nu am știut că, odată devenite adulte, sacrificiile noastre vor fi răsplătite cu distanță și cuvinte tăioase. Astăzi, stau în bucătăria mică și mă întreb: oare unde am greșit, de au ajuns să-și întoarcă privirea când am cea mai mare nevoie de ele?
Ca părinți, ne-am sacrificat visele pentru a le asigura fiilor noștri un viitor mai bun. Am muncit neobosit, sperând să primim recunoștință și respect în schimb. Dar pe măsură ce au crescut, distanța dintre noi s-a mărit, lăsându-ne să ne întrebăm dacă sacrificiile noastre au fost în zadar.
Am doi fii, trei nepoți, două nurori și totuși am trăit ca un orfan. Dar când am promis că voi lăsa casa nepoatei mele, toți au venit în grabă și au început să facă scandal. Acum e clar că tot ce vor de la mine este casa. Am avut doi fii și speram că mă vor sprijini la bătrânețe. Dar propriii mei copii nu au grijă de mine, și
„Soțul meu și cu mine am făcut tot posibilul pentru ca singura noastră fiică, Ana, să nu ducă lipsă de nimic. Viața a avut suișuri și coborâșuri, dar mereu am încercat să facem tot ce e mai bun pentru ea. Acum este adultă și nici măcar nu vrea să vorbească cu noi,” spune Maria. „Când era la școală, o duceam la…”
