„Unde e piatra lui Din?” — În dimineața când am găsit mormântul gol și satul meu s-a împărțit în două

„Doamnă Ivana, vă rog… nu strigați aici.” Vocea paznicului se pierdea printre cruci, dar eu nu mai eram om. Eram numai un nod de aer care se rupea în piept.

„Unde e piatra lui Din?” am țipat, cu lumânările tremurând în mâna mea. „A fost aici. Ieri a fost aici!”

În fața mea era doar pământ răscolit și o cruce veche de lemn, înclinată, ca după o furtună. Fără fotografia lui, fără numele lui, fără anii lui. Parcă mi-l ștersese cineva din lume.

M-am lăsat în genunchi și am început să sap cu unghiile în pământul umed, de parcă aș fi putut scoate adevărul de acolo. Aveam mâinile crăpate de ger și de muncă, dar durerea nu simțea nimic.

Dinu al meu… copilul care îmi spunea „mami, lasă, o să fie bine” când eu plângeam la facturi și la lipsuri. Copilul care s-a dus într-o seară cu băieții „până la baraj”, și n-a mai venit.

După înmormântare am trăit ca o umbră. Mă trezeam, făceam mâncare pe care n-o mânca nimeni, apoi strângeam bani: din curățenie la primărie, din vândut ouă, din cusut la vecine. Ani. Ca să-i pun piatra aia frumoasă, cum merita: granit negru, cu fotografia lui zâmbind, cu o cruce simplă și cuvintele pe care le-am ales cu gâtul strâns: „Ai plecat prea devreme.”

Și acum… dispăruse.

Paznicul, nea Vasile, își făcea cruce, transpirat, deși era frig. „Eu am încuiat poarta, doamnă. N-am văzut nimic. Poate… au fost hoți.”

„Hoți?” am scuipat cuvântul. „Hoți de pietre? Și nimeni n-a auzit nimic? Piatra aia cântărește cât un om!”

În cimitir, vântul mișca coroanele vechi ca niște șoapte. Mi s-a părut că până și morții se uită la mine.

Am plecat din cimitir cu genunchii moi și cu capul în flăcări. În sat, la magazinul din centru, lumea a tăcut când am intrat. Asta m-a lovit mai tare decât orice.

„Ați auzit?” am întrebat, cu vocea strânsă. „A dispărut piatra de la Dinu.”

Mariana, vânzătoarea, a ridicat din umeri fără să mă privească. „Doamne ferește… ce vremuri.”

„Ce vremuri?” am făcut un pas spre tejghea. „Cine a fost la cimitir azi-noapte? Cine a văzut ceva?”

Din spate, o bătrână a mormăit: „Dumnezeu vede.”

Iar altcineva, mai încet, ca să aud doar eu: „Nu te mai bate cu asta, Ivana. Că… o să-ți iasă rău.”

Mi s-a tăiat respirația. „Cum adică o să-mi iasă rău? Ce știi?”

Nimeni n-a răspuns. Doar foșnetul pungilor și un oftat lung.

Am ieșit. Pe drum, telefonul mi-a vibrat. Un număr necunoscut. Un mesaj: „Nu mai scormoni. Lasă-l pe Dinu în pace.”

Mi s-au înmuiat degetele pe ecran. Am simțit, pentru prima oară după mult timp, frică adevărată. Nu de singurătate, nu de sărăcie, ci de oameni.

Acasă, mama mea, Ileana, m-a întâmpinat în prag. De când murise Dinu, stătea cu mine, mai mult tăcută, ca o lumânare care se consumă încet.

„Ai fost la el?” a întrebat.

„Nu mai e!” am izbucnit. „Nu mai e piatra! Cineva mi-a luat-o!”

Ileana a albit. A pus mâna pe tocul ușii, ca și cum s-ar sprijini de un adevăr greu. „Ivana… nu te duce singură la primar.”

Am încremenit. „De ce zici de primar? Ce legătură are primarul?”

Ea a întors capul. „Nu știu nimic. Doar… te rog.”

Când un om spune „nu știu nimic” cu vocea tremurândă, știi că ascunde ceva.

M-am dus totuși. Primăria mirosea a mucegai și dosare vechi. Domnul primar, Cătălin Dumitrescu, m-a primit cu o politețe falsă.

„Condoleanțe încă o dată, Ivana. Îmi pare rău pentru… incident.”

„Nu e incident. E furt. Și vreau să știu cine a intrat în cimitir.”

A răsfoit un registru de parcă ar fi căutat un cuvânt. „O să facem o sesizare. Dar să știi că sunt camere doar la poarta mare, nu în interior.”

„Atunci arătați-mi înregistrările de la poartă.”

A ridicat ochii spre mine, și pentru o secundă i-am văzut iritarea. „Nu e chiar atât de simplu.”

„Ba e,” am spus, simțind cum mi se ridică sângele în obraji. „Simplu e să-mi dați ce-mi aparține. Piatra aia am plătit-o cu ani din viața mea.”

Atunci a intrat în birou preotul satului, părintele Andrei, și privirea lui s-a oprit pe mine ca o palmă blândă.

„Ivana, suflet drag, nu te aprinde. Dumnezeu lucrează în taină.”

„În taină?!” m-am întors spre el. „Și hoții lucrează în taină, părinte. Asta vrei să spui?”

Primarul a tușit. „Părinte, spune-i dumneata…”

Părintele a făcut un pas mai aproape și mi-a șoptit, suficient cât să aud: „Nu te mai uita doar la piatră. Uită-te la actele de concesiune. La parcela aia.”

Mi s-a strâns stomacul. „Ce acte?”

Primarul s-a înroșit. „Nu e momentul… Ivana, hai să vorbim calm.”

Am ieșit fără să mai salut. În curte, m-am sprijinit de un gard. Piatra dispărută nu mai era doar un furt. Era o ușă.

În seara aia, vecina mea, Luminița, a venit la mine pe furiș, cu baticul tras pe frunte.

„Nu te supăra pe mine,” a zis, „dar am auzit ceva la atelierul de monumente… Că piatra lui Dinu a fost dusă… la altcineva.”

„La cine?”

Și-a mușcat buza. „La familia primarului. La cimitirul de lângă oraș. Au avut… o înmormântare scumpă. Și cică s-au grăbit.”

Mi-a venit să vomit. „Adică… au luat piatra copilului meu ca să pună pe alt mormânt?!”

„Nu știu sigur. Dar… așa se vorbește.”

Cuvântul „se vorbește” în sat e mai ascuțit decât un cuțit. Taie familii, rupe prietenii, îngroapă adevăruri.

În noaptea aceea n-am dormit. Am scos din dulap toate hârtiile: chitanțe, contractul cu firma de monumente din oraș, fotografii cu piatra la locul ei. Și atunci am găsit ceva ce nu văzusem niciodată: o copie după concesiune, cu o ștampilă strâmbă. Parcela nu era pe numele meu.

Era pe numele… lui Sorin Bălan.

Sorin. Fostul meu soț.

Mi-am amintit cum, după moartea lui Dinu, Sorin s-a prăbușit în băutură și apoi a dispărut, luând cu el și ultimul dram de ajutor. Dar să fi făcut el actele? Să fi trecut parcela pe numele lui fără să-mi spună?

Am pus mâna pe telefon și l-am sunat. După multe apeluri, a răspuns o voce groasă, obosită.

„Ce vrei, Ivana?”

„Unde e piatra lui Dinu?”

A tăcut. Tăcerea lui mi-a spus tot.

„Tu ai luat-o,” am șoptit.

„Eu am semnat actele,” a spus el, cu un fel de furie stinsă. „Era pe numele meu parcela. Și… aveam datorii. M-au strâns. N-am avut de ales.”

„N-ai avut de ales?!” mi s-a rupt vocea. „Ai vândut piatra copilului nostru?! Bucata aia de lume unde mai puteam să-l ating cu ochii?!”

„Îți jur că n-am vrut,” a zis. „Primarul mi-a zis că se rezolvă, că îți pune alta… mai târziu. Că nimeni nu o să știe.”

Mi s-au înnegrit marginile privirii. Deci primarul știa. Și părintele știa ceva. Și mama mea se temea.

A doua zi, satul era deja împărțit: unii spuneau că „Ivana e nebună, face scandal”, alții îmi aduceau o pâine și-mi strângeau mâna fără cuvinte. La poartă, cineva mi-a aruncat o hârtie: „Lasă-l în pace, că-ți pierzi și casa.”

M-am dus la cimitir iar, cu contractul în mână și cu un cuțit mic de bucătărie în buzunar — nu pentru oameni, ci ca să mă simt mai puțin neputincioasă. M-am oprit în fața crucii de lemn și am vorbit cu Dinu ca și cum ar fi fost acolo.

„Iartă-mă, puiule… am crezut că o piatră te ține aproape. Dar se pare că oamenii pot fura și asta.”

Atunci am auzit pași în spate. Părintele Andrei.

„Ivana,” a zis încet, „dacă vrei adevărul, va trebui să-l spui cu voce tare. Dar să știi… o să doară satul.”

M-am întors spre el, cu ochii uscați de atâta plâns. „Satul m-a lăsat să-mi plâng copilul singură. Acum să mă lase să-l apăr.”

În ziua următoare am depus plângere. Și am înțeles că nu mai caut doar o piatră. Caut o dreptate mică, românească, într-un loc unde toți „se cunosc” și nimeni „n-a văzut”.

Și încă ceva: dacă tatăl lui Dinu a putut să vândă memoria lui pentru o datorie, câte alte mame din sat trăiesc în minciuni semnate cu ștampilă?

Eu, Ivana, n-am rămas cu nimic din băiatul meu decât cu amintiri și cu o groapă fără nume. Dar poate că tocmai asta mă face periculoasă acum: n-am ce să mai pierd.

Spuneți-mi… voi ce ați face în locul meu? Ați ierta vreodată o asemenea trădare sau ați lupta până la capăt, chiar dacă întoarce satul împotriva voastră?