„Mi-a spus că pleacă la mama lui și m-a lăsat singură cu doi copii și ratele casei. Atunci am înțeles cât de departe ajunsese căsnicia noastră”
„Iar ai lăsat copiii în pampersul plin?” a țipat Cătălin din hol, fără măcar să se descalțe. În brațe îl aveam pe Rareș, care urla de somn, iar Ilinca trăgea de mine să-i torn lapte cu cereale. Pe aragaz dădea în foc supa. Eu nu mai mâncasem de dimineață. Și din bucătărie, ca un ecou pe care ajunsesem să-l urăsc, s-a auzit vocea soacrei mele, tanti Viorica, pe video-call: „Ți-am zis eu, mamă, că de când a făcut copiii nu mai e în stare de nimic.”
Am rămas cu lingura în mână și m-am uitat la el. Nu la ea. La el. Așteptam măcar o privire, un „gata, mamă”, ceva. Dar Cătălin doar a oftat, și-a pus telefonul pe masă și a început să bombăne că în casă e dezordine, că hainele nu sunt împăturite, că el vine rupt de la muncă și găsește numai scandal.
Scandal?
Am simțit cum mă arde fața.
„Scandal e că stau singură toată ziua cu doi copii mici și tu intri în casă doar ca să-mi spui ce n-am făcut.”
A ridicat din umeri. Gestul ăla m-a durut mai rău decât dacă m-ar fi înjurat.
La început nu fusese așa. Când ne-am căsătorit, stăteam în chirie într-un apartament mic din Ploiești, ne certam pe prostii și ne împăcam repede. Râdeam mult. Mâncam covrigi seara când nu aveam chef să gătim și făceam planuri. Apoi a venit Ilinca. A fost greu, dar frumos. După ce l-am născut și pe Rareș, parcă s-a rupt ceva.
Eu nu mai dormeam. Eram mereu obosită, cu lapte pe tricou, cu cearcăne, cu mintea împrăștiată. El începuse să stea tot mai mult la muncă. Sau la maică-sa. „Mă duc puțin s-o ajut cu ceva”, zicea. Și se întorcea după ore întregi, cu idei noi despre cum nu știu eu să cresc copiii, cum îi țin prea mult în brațe, cum cheltui prea mult la supermarket.
Totul devenise un control.
„De ce ai dat 38 de lei pe scutece? La colț erau mai ieftine.”
„Pentru că acelea mai ieftine îi irită pielea lui Rareș.”
„Asta ți-a băgat cineva în cap.”
Cineva. Adică eu nu mai aveam voie nici la o părere.
Viorica venea des pe neanunțate. Deschidea frigiderul, se uita în oale, îmi muta lucruri prin casă și spunea cu voce de milă: „Vai, mamă, ce obosită ești… Dar și dacă ai fi mai harnică, poate n-ai mai fi așa dată peste cap.” Uneori lua copiii în brațe doar ca să-mi arate cum se face. Alteori îi șoptea lui Cătălin, crezând că n-aud: „Femeia asta te trage în jos.”
Într-o duminică, am găsit într-un sertar un plic cu bani. Strânși de mine din indemnizație, din mici economii, pentru rata de la bancă. Lipseau aproape 2.000 de lei. Când l-am întrebat, Cătălin nici n-a clipit.
„I-am dat mamei. Avea nevoie.”
Am crezut că nu aud bine.
„Și noi? Noi n-avem nevoie? Copiii ăștia din ce trăiesc?”
„Nu dramatiza, Andreea.”
Nu dramatiza. Când eu număram monede pentru lapte praf.
În seara în care a plecat, ploua tare. Ilinca adormise pe canapea, cu desenul aprins. Rareș abia se liniștise. Cătălin și-a scos câteva haine din dulap și le-a îndesat într-un geamantan mic.
„Ce faci?” am întrebat, deși vedeam clar.
N-a răspuns imediat. Apoi a zis, sec:
„Mă duc la mama o perioadă.”
Am început să râd. Un râs din ăla prost, de om ajuns la capăt.
„Ai 36 de ani și pleci la mama?”
S-a înroșit la față.
„Măcar acolo am liniște.”
„Liniște? Eu ți-am făcut gălăgie sau viață? Eu ți-am născut copiii, ți-am ținut casa, am stat cu febră și tot am făcut de mâncare. Și tu fugi la mama că ce, nu-ți mai place că sunt obosită?”
S-a uitat spre ușă. Nu spre mine.
Atunci am știut că e gata.
„Să nu-i trezești,” am zis încet. „Atât.”
A plecat fără să se uite la Ilinca, fără să-l sărute pe Rareș pe frunte. Doar ușa trântită. Și ploaia.
În primele zile am funcționat pe pilot automat. Schimbat copii, spălat, gătit, plâns în baie cu robinetul pornit. Când veneau facturile, mă lua amețeala. Rata, curentul, întreținerea, grădinița Ilincăi. Cătălin a trimis bani puțini și neregulat. În schimb, primeam mesaje de la Viorica.
„Poate dacă erai mai înțeleaptă, nu se ajungea aici.”
Am blocat-o.
A fost primul lucru bun făcut pentru mine după mult timp.
Mi-am găsit de lucru de acasă, făceam contabilitate primară pentru o firmă mică din Brașov, noaptea, când copiii dormeau. Dormeam și eu câte trei-patru ore, dar măcar simțeam că trag pentru noi. Vecina de la trei, doamna Florentina, mă mai ajuta uneori cu copiii. Mama mea venea din Buzău când putea. N-a fost ușor. Au fost zile în care mâncam ultimul iaurt din frigider și mă prefăceam că nu-mi e foame, ca să rămână lor.
După vreo trei luni, Cătălin a venit să-i vadă. Stătea în prag de parcă era străin. Ilinca l-a întrebat direct:
„Tati, tu mai locuiești la mamaie?”
El a zâmbit jenat.
Eu am simțit cum mi se strânge inima. Din gura unui copil, adevărul sună mai rău.
Nu ne-am împăcat. Nici nu mai aveam ce. Eu nu mai eram femeia speriată care cerea voie să cumpere scutece mai bune. Ajunsesem obosită, da, dar tare într-un fel pe care nu-l știam la mine.
Acum încă mă lupt cu multe. Cu banii, cu frica, cu serile în care copiii întreabă de ce nu mai doarme tati acasă. Dar măcar în casa asta nu mai aud pe nimeni spunându-mi că nu sunt destul.
Și uneori mă întreb: cât poate duce o femeie până când înțelege că nu mai are de salvat o căsnicie, ci pe ea însăși?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi mai dat o șansă sau ați fi închis ușa definitiv?