Când soacra mea a intrat pe ușă: Povestea unei familii la răscruce

— Ana, te rog, nu te supăra, dar mama trebuie să stea cu noi o perioadă. Nu are unde să meargă, spuse Radu, evitându-mi privirea, în timp ce Maria, soacra mea, deja își lăsa geanta pe holul nostru mic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram în luna a opta de sarcină, obosită și speriată de tot ce urma să se schimbe în viața noastră. Îmi doream liniște, intimitate, să mă pot bucura de ultimele săptămâni doar cu Radu. Dar acum, în fața mea stătea Maria, cu privirea ei critică și zâmbetul forțat.

— Bună, Ana. Sper că nu deranjez prea mult, a spus ea, dar tonul ei era deja o judecată. Am zâmbit politicos, deși în mintea mea urlam.

În acea seară am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Radu dormea deja, obosit după o zi lungă la serviciu. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu ar trebui să fiu mai înțelegătoare. Dar ceva din mine știa că nu e corect.

Primele zile au trecut ca prin ceață. Maria era peste tot: în bucătărie, dând indicații despre cum să gătesc sarmalele „ca lumea”, în sufragerie, criticând modul în care aranjam hainele copilului nenăscut sau făcând observații despre cât de des ar trebui să aerisesc camera.

— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta! spunea ea adesea, privind spre mine ca și cum aș fi fost o adolescentă răsfățată.

Radu încerca să fie mediator. — Hai, mamă, las-o pe Ana să facă cum vrea ea. Dar Maria nu se lăsa.

— Dacă nu mă asculți acum, o să-ți pară rău mai târziu! îi răspundea ea lui Radu, iar el tăcea.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele — pentru că Maria insista că „nu știe nimeni să spele ca mine” — am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai e casa mea! Simt că nu mai sunt eu!

El a oftat adânc:

— Ana, e mama… Nu pot s-o las pe drumuri. Și tu ai mamă, ai face la fel!

— Dar eu sunt însărcinată! Am nevoie de liniște! Nu pot să trăiesc cu cineva care mă judecă la fiecare pas!

A urmat o ceartă lungă și dureroasă. Maria a auzit totul și a venit în cameră:

— Dacă vă deranjez atât de tare, plec! Dar să nu uitați cine v-a crescut!

Am rămas fără cuvinte. Radu s-a ridicat și a plecat din cameră. Am simțit că mă prăbușesc.

Zilele au devenit tot mai grele. Maria își făcea simțită prezența la fiecare pas. Îmi critica hainele de gravidă — „Pe vremea mea nu umblam cu burta la vedere!” — și felul în care vorbeam cu Radu — „Nu-i frumos să ridici tonul la bărbat!”

Când am născut-o pe Ilinca, Maria a venit cu noi la maternitate. A stat acolo ca un general în tabără. Când am ajuns acasă cu bebelușul, mi-a luat copilul din brațe:

— Lasă-l la mine! Tu trebuie să te odihnești!

Dar eu voiam să-mi țin copilul în brațe. Să fiu mamă. Să simt că am control asupra propriei mele vieți.

Într-o noapte, când Ilinca plângea și eu încercam să o liniștesc, Maria a intrat peste mine în cameră:

— Nu știi ce faci! Dă-mi copilul!

Am izbucnit:

— E copilul meu! Te rog să ieși!

Maria s-a uitat la mine ca și cum aș fi comis o crimă.

A doua zi dimineață, Radu m-a găsit plângând pe canapea.

— Ana… Nu știu ce să fac… E mama între ciocan și nicovală…

— Dar eu? Eu ce sunt? Nu contează ce simt?

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare între noi. Maria încerca să mă evite sau îmi vorbea doar când era strict necesar. Radu era tot mai absent.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Mariei:

— Vreau să avem o discuție sinceră. Știu că vă e greu, dar și mie îmi e greu. Simt că nu mai am loc în propria mea casă.

Maria m-a privit lung:

— Și eu mi-am pierdut casa… Nu e ușor nici pentru mine.

Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei. Am realizat că fiecare dintre noi suferise pierderi: eu pierdusem intimitatea și liniștea; ea pierduse casa și siguranța; Radu era prins între două femei pe care le iubea.

Am început să punem limite: am stabilit zile când Maria avea grijă de Ilinca și zile când eram doar noi trei. Am vorbit deschis despre nevoile fiecăruia. Nu a fost ușor — certurile au continuat uneori — dar încet-încet am început să ne respectăm spațiul.

Acum Ilinca are doi ani și încă locuim împreună. Nu e perfect — uneori încă mă simt invadată — dar am învățat să spun ce simt și ce am nevoie.

Mă întreb adesea: câte familii din România trec prin asta? Câte femei își pierd vocea în propria casă? Și oare cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Ajunge!”?