Când telefonul sună și doare: Povestea unei mame din Iași și a fiicei ei îndepărtate

— Iar ai sunat? De ce nu mă lași să respir, mamă? vocea Irinei răsună tăios prin receptor, ca o lamă rece care-mi taie liniștea. E ora șapte seara, iar eu stau la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe telefon, încercând să-mi adun curajul. Gheorghe mă privește peste o cană de ceai, cu ochii lui obosiți, plini de întrebări pe care nu le mai pune de mult.

— Irina, nu te-am sunat de două zile… doar voiam să știu dacă ești bine. Ai mâncat ceva? Ai dormit?

— Mamă, am 28 de ani! Nu mai sunt copilul tău! Lasă-mă să trăiesc!

Aș vrea să-i spun că pentru mine va fi mereu copilul meu. Că nu pot dormi nopțile de grija ei, că fiecare tăcere dintre noi e ca o rană care nu se mai vindecă. Dar nu spun nimic. Doar ascult respirația ei grăbită și simt cum distanța dintre noi crește cu fiecare cuvânt nerostit.

Irina a plecat la București acum patru ani, imediat după ce a terminat facultatea aici, la Iași. A spus că vrea să-și construiască viața singură, că s-a săturat de orașul nostru mic și de oamenii care o judecau pentru orice. Am plâns atunci, dar am lăsat-o să plece. Gheorghe a zis că trebuie să-i dăm libertate, că altfel o vom pierde de tot. Dar eu simt că am pierdut-o oricum.

În primele luni mă suna des. Îmi povestea tot: despre colegii noi, despre apartamentul mic și rece pe care-l împărțea cu două fete din Botoșani, despre jobul prost plătit la o agenție de publicitate. Apoi telefoanele s-au rărit. Mesajele au devenit scurte, răspunsurile seci. Când o întrebam dacă vine acasă de sărbători, spunea mereu că are prea mult de lucru sau că nu-și permite biletul de tren.

Anul trecut, la Crăciun, am pus masa pentru trei și am lăsat farfuria ei neatinsă. Gheorghe a oftat și a zis:

— Poate ar trebui să-i dăm pace. Să nu mai insistăm.

Dar cum să nu insist? Cum să nu-mi doresc să-mi văd copilul acasă?

Într-o seară, după ce am închis telefonul cu Irina, am izbucnit în plâns. Gheorghe m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu e vina ta, Mariana. Toți copiii pleacă la un moment dat.

— Dar nu toți uită să mai sune, Gheorghe! Nu toți își tratează părinții ca pe niște străini…

A doua zi am găsit un plic în cutia poștală. Era de la Irina. O felicitare simplă, cu un brad desenat stângaci și câteva cuvinte scrise grăbit: „Sper că sunteți bine. Sărbători fericite.” Atât. Niciun „vă iubesc”, niciun „mi-e dor”.

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate am fost prea protectoare? Poate am cerut prea mult? Sau poate lumea asta nouă, în care copiii cresc cu internetul și visele lor mari, îi face să uite de rădăcini?

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina noastră.

— Ce mai face Irina? Nu v-am mai văzut împreună de mult…

Am zâmbit forțat:

— E bine… Lucrează la București.

— Să știi că fetele astea tinere uită repede de casă. Și fata mea e la Cluj și abia dacă-mi răspunde la mesaje.

M-am simțit puțin mai puțin singură atunci. Dar tot nu mi-a trecut dorul.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Irina m-a sunat pe neașteptate.

— Mamă… ai putea să-mi trimiți niște bani? Am avut niște cheltuieli neprevăzute și nu mă descurc până la salariu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru bani — i-aș da tot ce am — ci pentru că vocea ei suna atât de distant, atât de străină.

— Sigur, Irina… Dar ești bine? Ai pățit ceva?

— Nu… doar probleme cu chiria. Mulțumesc.

Am trimis banii fără să clipesc. Dar după ce am închis telefonul, Gheorghe m-a întrebat:

— Tu crezi că ne mai iubește sau doar are nevoie de noi când îi e greu?

Nu am știut ce să-i răspund.

Au trecut luni întregi fără vești. Am început să mă gândesc că poate ar trebui să merg eu la București s-o văd. Dar mi-era teamă că n-o voi găsi acolo sau că n-ar vrea să mă vadă.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru, telefonul a sunat din nou.

— Mamă… pot să vin acasă câteva zile?

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Oricând vrei tu, Irina! Te așteptăm!

A venit cu un tren de noapte, obosită și trasă la față. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri. În prima seară n-a spus mare lucru. Doar a stat la masă cu noi și a privit în gol.

A doua zi am găsit-o plângând în camera ei veche.

— Mamă… nu știu dacă sunt fericită acolo. M-am certat cu prietenul meu și m-am simțit atât de singură…

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Orice s-ar întâmpla, aici e casa ta.

A stat trei zile și apoi a plecat din nou. De atunci ne sunăm mai des, dar încă simt o prăpastie între noi.

Mă întreb adesea: oare copiii noștri chiar ne uită sau doar nu știu cum să ne spună că le e greu? Ce putem face ca părinți ca să nu pierdem legătura cu ei? Poate voi aveți răspunsuri pe care eu încă le caut…