Când viața îți dă castraveți bătrâni: Povestea unei familii și a unei găleți pline de amintiri

— Nu știu ce să mai fac cu atâția castraveți, a spus mama-soacră, trântind găleata grea pe gresia din bucătărie. Sunetul a răsunat ca un tunet într-o zi prea liniștită. M-am uitat la ea, la mâinile ei crăpate de muncă și la ochii care nu se mai opreau din căutat greșeli în tot ce făceam.

— Mulțumim, tanti Maria, am spus eu, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Castraveții erau uriași, galbeni pe alocuri, cu coaja groasă și semințe cât boabele de fasole. Știam că nu-i adusese pentru noi din dragoste, ci pentru că nu-i mai voia nici găinile.

— Să-i faci salată la copii, că tot ziceai că nu mănâncă legume! a adăugat ea, aruncând o privire scurtă spre soțul meu, Vlad, care se făcea că citește ziarul.

— Zoey a primit roșii cherry și ardei grași, a spus ea cu un zâmbet fals. E fata lui Sorin, vecinul nostru. Mereu primește cele mai bune legume. M-am întrebat dacă nu cumva mama-soacră voia să-mi transmită ceva: că nu sunt destul de bună pentru fiul ei sau pentru grădina ei.

Am rămas singură în bucătărie, privind găleata ca pe un dușman vechi. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, când mama făcea murături din orice legumă trecută de vreme. Dar aici, în apartamentul nostru mic din Ploiești, totul părea mai complicat. Vlad a intrat tiptil în bucătărie.

— Las-o pe mama, știi cum e… Nu vrea să supere pe nimeni.

— Nu vrea să supere pe nimeni? Vlad, ai văzut ce i-a dat lui Zoey? Nouă ne aduce resturi!

— Hai, nu exagera… Sunt doar niște castraveți.

— Nu sunt doar niște castraveți! Sunt tot ce crede ea despre mine!

Vlad a oftat și a ieșit fără să spună nimic. Am simțit cum mi se strânge inima. De ce trebuia să fie totul atât de greu? De ce nu puteam avea și noi parte de puțină apreciere?

Am început să spăl castraveții unul câte unul. Fiecare era diferit: unii aveau coaja zbârcită, alții erau crăpați sau pătați. Am încercat să-i curăț de semințe și să-i tai felii subțiri pentru o salată. Dar gustul era amar, iar copiii au strâmbat din nas.

— Mami, nu-mi place! a spus Ilinca, fetița noastră cea mică.

— Nici mie! a adăugat Radu, fratele ei mai mare.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Am vrut să arunc totul la gunoi, dar m-am oprit. Mi-am amintit de bunica mea care spunea mereu: „Nu arunca nimic! Din orice poți face ceva bun.”

Am început să caut rețete pe internet: zacuscă de castraveți bătrâni, supă-cremă, chiar și dulceață! Am râs amar la gândul că voi face dulceață din castraveți bătrâni. Dar apoi mi-a venit o idee: murături rapide la borcan.

Am chemat copiii în bucătărie.

— Hai să facem împreună murături! Fiecare își poate pune condimentele preferate.

Ilinca a ales mărar și usturoi, Radu a pus boabe de muștar și ardei iute. Eu am adăugat foi de dafin și piper. Am turnat saramură fierbinte peste felii și am închis borcanele cu grijă.

Seara, Vlad s-a întors acasă cu o pungă de covrigi calzi.

— Ce miroase așa bine?

— Murături de castraveți bătrâni! am spus eu cu mândrie.

A gustat și a zâmbit.

— Sunt chiar buni! Vezi? Din orice se poate face ceva dacă vrei.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că poate nu totul e pierdut între mine și mama-soacră. Poate că găleata aceea plină de castraveți bătrâni era doar un pretext ca să ne aducem aminte cine suntem și ce putem construi împreună.

A doua zi dimineață, tanti Maria a venit să vadă ce am făcut cu „resturile” ei.

— Ia gustă! i-am întins un borcan cu murături proaspete.

A luat o felie și a mestecat încet. Pentru prima dată în ani de zile, am văzut-o zâmbind sincer.

— Să știi că-s buni… Poate data viitoare îți aduc și niște roșii bune!

Am râs cu toții. Poate că nu voi primi niciodată cele mai frumoase legume din grădina ei, dar am primit ceva mai valoros: o șansă la împăcare.

Mă întreb uneori: câte găleți cu castraveți bătrâni trebuie să primim până învățăm să vedem dincolo de ele? Voi ce-ați fi făcut în locul meu?