Casa bunicii – Darul otrăvit
— Nu pot să cred că ai pus iarăși perdelele alea oribile, Naomi! strigă mama din prag, cu ochii scânteind a nemulțumire. — Erau ale bunicii, nu ți-e rușine să le arunci?
Mă uit la sora mea, care își mușcă buza și evită privirea mamei. Eu, Petru, încerc să-mi țin cumpătul. De când am primit casa bunicii din partea mamei, fiecare zi e o luptă surdă. Mama vine neanunțată, inspectează fiecare colț, critică orice schimbare. Dacă nu-i convine ceva, amenință că ne dă afară: „Nu sunteți recunoscători! Eu v-am dat totul!”
Casa e veche, cu grinzi groase și miros de lemn bătrân. Am crescut aici, printre merele din livadă și poveștile bunicii la gura sobei. După ce bunica s-a stins, mama a ținut casa închisă ani la rând. Apoi, într-o zi, ne-a chemat pe amândoi la ea.
— M-am gândit să vă dau vouă casa. Să nu se piardă. Dar să aveți grijă de ea cum a avut mama mea!
Am simțit atunci o bucurie amestecată cu teamă. Știam că nimic nu vine gratis de la mama. Naomi a zâmbit timid, eu am dat din cap. Am semnat actele, iar mama a rămas cu cheia de rezervă.
Primele luni au fost ca un vis: am zugrăvit pereții, am adus mobilă nouă, am plantat flori în curte. Dar mama apărea mereu pe neașteptate. Odată a venit și a găsit o cană ciobită pe masă.
— Așa trăiați și la bunica? Cu mizerie peste tot?
Naomi a început să plângă în baie. Eu am strâns din dinți.
— Mamă, e casa noastră acum. Putem să facem ce vrem cu ea.
— Nu! E casa MEA! Eu v-am dat-o! Dacă nu vă place cum mă port, plecați!
Amenințarea asta a devenit refrenul ei preferat. Orice discuție se termina cu „vă dau afară”. Am început să trăim cu frica asta în fiecare zi. Nu mai aduceam prieteni acasă, nu mai făceam planuri de viitor.
Într-o seară, după ce mama plecase trântind ușa, Naomi mi-a spus:
— Petru, nu mai pot. Mă simt ca o musafiră în propria casă.
Am stat mult pe gânduri. A doua zi am mers la un lăcătuș și am schimbat yala. Când mama a venit și n-a putut intra, a sunat disperată la ușă.
— Ce-ați făcut? Cum îndrăzniți?
— Mamă, e casa noastră acum. Avem nevoie de intimitate.
A început să țipe pe hol:
— V-am crescut ca pe niște nerecunoscători! Să vă fie rușine! Dacă nu-mi dați cheia, vă scot afară!
Vecinii au ieșit la porți. Naomi plângea din nou. Eu simțeam că mă sufoc.
Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat cu Naomi la masă și am vorbit ore întregi.
— Poate ar trebui să-i dăm casa înapoi…
— Și unde să mergem? N-avem bani de chirie…
— Dar nici așa nu putem trăi…
Am decis să mergem la notar și să ne asigurăm că actele sunt în regulă. Notarul ne-a confirmat: suntem proprietari cu drepturi depline. Mama nu ne poate da afară legal.
Dar războiul psihologic a continuat. Mama venea zilnic la poartă, țipa, ne trimitea mesaje pline de reproșuri:
„Nu mă mai iubiți!”
„V-ați bătut joc de mine!”
„Sunteți niște monștri!”
Naomi s-a închis în ea însăși. Eu am început să lipsesc tot mai mult de acasă, doar ca să evit scandalurile.
Într-o zi, am găsit-o pe Naomi stând pe podeaua bucătăriei, cu ochii roșii de plâns.
— Petru… cred că am nevoie de ajutor. Nu mai pot…
Atunci am realizat cât rău ne-a făcut această „moștenire”. Casa bunicii devenise un câmp de bătălie între noi și mama.
Am încercat să vorbim cu ea calm:
— Mamă, te rugăm să ne lași să trăim aici liniștiți. Poți veni în vizită când vrei, dar anunță-ne înainte.
— Nu! Eu vin când vreau! E casa mea!
Am încercat să-i explicăm că are nevoie de ajutor specializat, că poate ar trebui să vorbească cu cineva despre controlul pe care îl simte asupra noastră. S-a simțit trădată.
— Vreți să mă băgați la nebuni? Asta vreți?
Nu am mai vorbit cu ea câteva luni. Casa era liniștită, dar golul lăsat de absența mamei era apăsător.
Într-o zi, am găsit o scrisoare sub ușă:
„Nu pot trăi fără voi. Dar nici nu pot accepta că nu mai sunt stăpână pe nimic.”
Am plâns amândoi citind-o. Am realizat că problema nu era doar controlul ei – ci teama de singurătate, de irelevanță.
Acum încercăm să reconstruim relația cu mama pas cu pas. O invităm la masă duminica, îi arătăm ce-am mai schimbat prin casă – dar mereu cu limite clare.
Mă întreb uneori: oare cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru liniștea familiei? Și când devine iubirea maternă o povară prea grea pentru copiii ei?