Casa care nu a fost niciodată a ei: Povestea mea cu soacra și secretul care a schimbat totul

— Nu mai pot, Mădălina! Ajunge! Ori pleci tu, ori plec eu! vocea Elenei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, stătea între noi ca o statuie, incapabil să spună ceva.

Nu era prima dată când Elena îmi spunea că nu sunt de-ajuns pentru fiul ei. Dar acum, tonul ei era mai ascuțit ca niciodată. — E casa mea! Eu am muncit pentru ea! Nu vreau să te mai văd aici!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De cinci ani trăiam aici, încercând să mă fac plăcută, să nu deranjez, să ajut la orice. Dar niciodată nu fusese destul. Mereu găsea ceva de criticat: că nu gătesc ca ea, că nu spăl rufele „cum trebuie”, că nu știu să cresc un copil. Când s-a născut fetița noastră, Ana, Elena a venit cu sfaturi necerute și reproșuri la fiecare pas.

În acea seară, după ce Radu a încercat să o calmeze pe mama lui fără succes, am ieșit pe balcon cu ochii în lacrimi. Priveam luminile orașului și mă întrebam ce rost mai are să lupt. — Mami, de ce plângi? m-a întrebat Ana, venind tiptil lângă mine. Am strâns-o la piept și i-am promis că totul va fi bine, deși nu știam cum.

A doua zi dimineață, Elena a venit cu valiza mea în hol. — Să nu zici că nu ți-am dat timp! Azi pleci! Radu era la serviciu. Am simțit că mă sufoc. Am intrat în camera Elenei să iau niște haine ale Anei și atunci am văzut un dosar vechi pe noptieră. Nu știu ce m-a împins să-l deschid. Poate disperarea, poate curiozitatea.

În dosar erau acte vechi de proprietate. Am citit cu ochii mari: casa fusese cumpărată de bunicul lui Radu și trecută pe numele tatălui lui, Ion. Niciun act nu arăta că Elena ar fi proprietară. Mai mult, am găsit o scrisoare de la notar: „Doamnă Elena, vă reamintim că sunteți doar coproprietar cu drept de uzufruct viager.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată puterea Elenei asupra noastră era o iluzie? Am pus dosarul la loc și am ieșit din cameră tremurând. Când Radu s-a întors acasă, i-am arătat ce am găsit. S-a uitat lung la acte și apoi la mine: — Nu pot să cred… Mama ne-a mințit atâția ani.

Seara aceea a fost un coșmar. Elena a urlat când a aflat că am umblat în lucrurile ei. — Ești o intrusă! Cum îndrăznești?! Dar Radu i-a spus calm: — Mama, casa asta nu e doar a ta. Tata a lăsat-o pe numele meu și al tău. Nu poți s-o dai afară pe Mădălina.

Elena a început să plângă și să spună că noi vrem s-o dăm afară din propria casă. — Eu v-am crescut! Eu am muncit aici o viață! Voi mă trădați pentru o străină!

Am încercat să-i explic: — Nu vreau să-ți iau nimic. Vreau doar liniște pentru Ana și pentru noi toți.

Dar Elena nu voia să audă. A doua zi a plecat la sora ei din Bacău și n-a mai vorbit cu noi două luni. Casa era brusc liniștită, dar simțeam un gol imens. Radu era abătut; Ana întreba mereu de bunica.

După două luni, Elena s-a întors. Era mai slabă și părea obosită. Într-o seară a venit la mine în bucătărie și mi-a spus încet: — Poate am greșit… Mi-e greu fără voi.

Am plâns amândouă atunci, dar rana rămânea acolo. Deși adevărul ieșise la iveală, relația noastră era fragilă ca sticla subțire.

Acum mă întreb adesea dacă am făcut bine că am scos la lumină secretul sau dacă ar fi trebuit să tac pentru pacea familiei. Dar oare cât timp poți trăi într-o minciună? Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu?