„Ce rușine de rude ai! Strânge-ți lucrurile, plecăm acasă. N-o să-i mai vizitez niciodată!”

— Ce rușine de rude ai! Strânge-ți lucrurile, plecăm acasă. N-o să-i mai vizitez niciodată!

Vocea Norei a răsunat ca un tunet în sufrageria mică a socrilor mei din Ploiești. Victoria, fetița noastră cea mare, s-a oprit din joacă, iar Delia, mezina, s-a agățat speriată de piciorul meu. Eu, Radu, am rămas împietrit cu farfuria în mână, încercând să-mi adun gândurile. Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi, iar tata a trântit furculița pe masă.

— Ce-ai pățit, Nora? De ce faci scandal? a întrebat tata, încercând să-și ascundă nervii sub o mască de calm.

Nora tremura toată. Îi vedeam lacrimile în colțul ochilor și știam că nu e genul care să reacționeze așa fără motiv. Dar nici nu voiam să cred că ai mei ar fi putut face ceva atât de grav.

— Nu mai suport! Mereu aceleași glume proaste despre mine, despre cum nu gătesc ca mama ta, despre cum copiii noștri sunt răsfățați și obraznici! Azi a fost prea mult!

Mama a oftat teatral:

— Vai de mine, Nora, dar ce ți-am zis? Că supa e cam fadă? E o constatare, nu o insultă!

— Și că fetele mele sunt „obraznice” pentru că nu stau nemișcate la masă? Că nu le-am crescut „cum trebuie”? Să nu mai vorbim de faptul că mi-ai spus în față că „nu sunt femeie de casă”!

Tata s-a ridicat brusc:

— Gata! Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Noi așa am fost crescuți: cu respect și disciplină. Nu cu mofturi și telefoane la masă!

Victoria a început să plângă încet. Delia s-a ascuns după mine. Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia în care am crescut și familia pe care mi-am construit-o cu Nora.

— Radu, hai să mergem! Nu vreau ca fetele să crească văzând cum sunt umilite mama lor și ele! a spus Nora printre dinți.

Am simțit un nod în gât. Îmi iubeam părinții, dar știam că Nora are dreptate. De ani de zile, fiecare vizită era presărată cu remarci acide, comparații și reproșuri subtile. De fiecare dată încercam să le ignor sau să le iau ca pe niște glume, dar pentru Nora era prea mult.

Am început să strângem lucrurile în tăcere. Mama a încercat să mă oprească:

— Radu, nu plecați! E o prostie! O să treacă…

— Nu mai pot, mamă. Trebuie să-mi protejez familia.

Pe drum spre casă, Nora plângea în tăcere. Fetele adormiseră pe bancheta din spate. Eu conduceam mecanic, cu mintea plină de întrebări și regrete.

— Crezi că am exagerat? m-a întrebat ea la un moment dat.

— Nu. Ai făcut ce trebuia. Îmi pare rău că te-am pus în situația asta atâția ani.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că niciodată nu m-ai apărat cu adevărat. Mereu ai încercat să împaci pe toată lumea…

Am simțit cum mă strânge inima. Avea dreptate. Am fost mereu la mijloc, prea laș ca să-mi asum o poziție clară.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat insistent. Era mama.

— Radu, trebuie să vorbim! Ce-i cu circul ăsta? Toată lumea din familie știe deja! M-a sunat mătușa Lenuța, zice că Nora e isterică…

— Mamă, te rog… Nu mai vreau scandal. Vreau doar liniște pentru familia mea.

— Să știi că dacă nu vii la ziua lui tata duminica viitoare, să nu mai calci pe aici!

Am închis telefonul tremurând. Nora m-a privit cu ochii roșii:

— Ce-au zis?

— Că dacă nu mergem la ziua lui tata… suntem dați afară din familie.

A izbucnit în plâns:

— Nu pot să cred… Pentru ei contează mai mult aparențele decât copiii tăi!

În zilele următoare am simțit cum se rupe ceva în mine. Mesaje răutăcioase de la verișori: „Ce-a pățit nevastă-ta? S-a trezit cu pretenții?”; „Nu-i frumos să-ți faci părinții de râs!”; „Sper că-ți revii la sentimente mai bune!”

Victoria a venit într-o seară la mine:

— Tati… de ce nu mergem la bunici?

Am îngenuncheat lângă ea:

— Pentru că uneori oamenii mari uită ce înseamnă să fii bun și iubitor. Dar noi… noi trebuie să fim altfel.

Nora s-a retras tot mai mult în ea însăși. A început să evite orice discuție despre familia mea. Eu mă simțeam prins între două focuri: datoria față de părinți și dragostea pentru soție și copii.

Într-o seară am găsit-o pe Nora stând pe balcon, privind în gol:

— Radu… dacă vrei să mergi tu la ziua tatălui tău, du-te. Eu nu pot. Nu vreau ca fetele să vadă cum sunt tratată ca o străină.

Am stat mult pe gânduri. În ziua aniversării am luat o decizie grea: am rămas acasă cu familia mea. Telefonul a sunat din nou — era tata:

— Să-ți fie rușine! Să nu mai vii niciodată aici!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea veche. Dar când le-am văzut pe Nora și pe fete zâmbind timid la masa noastră mică din bucătărie, am știut că am făcut ce trebuia.

M-am întrebat atunci: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei noastre? Merită să pierzi legătura cu părinții pentru a-ți proteja soția și copiii? Sau există o cale de mijloc pe care n-am reușit s-o găsesc?

Poate că răspunsul îl aveți voi…