„Dă-mi copiii, dar nu uita portofelul”: O vară în grădina părinților mei

— Ivana, să nu uiți să aduci copiii la bunici sâmbătă! Și… dacă poți, adu și portofelul, că iar s-a terminat uleiul, mi-a spus mama la telefon, cu vocea ei obosită, dar încă tăioasă. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era prima dată când discuția noastră despre vizite se transforma într-o listă de cumpărături și reproșuri mascate.

Eram în bucătărie, cu mâinile pline de vase nespălate și cu fiica mea cea mică, Mara, trăgându-mă de bluză. Soțul meu, Radu, lucra peste program iar eu jonglam între jobul part-time și haosul casei. Dar grădina părinților mei era mereu acolo, ca o datorie pe care nu puteam s-o refuz.

— Mamă, nu pot să vin chiar în fiecare weekend… Am și eu viața mea, am încercat să spun, dar deja știam răspunsul.

— Și noi am avut viață, Ivana! Dar uite-ne acum… Dacă nu vii tu cu copiii, cine să ne mai ajute? Cine să ude roșiile? Cine să ne aducă o pâine?

Am închis ochii. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia să aleg mereu între nevoile lor și ale mele?

Când am ajuns sâmbătă la ei, tata stătea pe bancă sub nuc, cu privirea pierdută. Grădina era plină de buruieni, iar trandafirii pe care îi iubea mama erau ofiliți. Mara și Vlad au fugit direct la leagănul vechi, dar eu am rămas pe alee, cu sacoșele grele în mâini.

— Ai adus uleiul? m-a întrebat mama înainte să mă salute.

— Da, am adus tot ce ai scris pe listă.

— Bine că ai avut bani. Noi nu mai știm cum să ne descurcăm cu pensiile astea.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Tata a oftat și a dat din cap spre mama:

— Las-o în pace, Maria. Nu e vina ei că suntem bătrâni.

Mama a tăcut, dar privirea ei spunea totul: așteptările nespuse, frica de singurătate, neputința. În acea după-amiază am încercat să fac ordine în grădină împreună cu tata. El mi-a povestit despre vremurile când lucra la fabrică și venea acasă cu mâinile crăpate, dar cu sufletul plin că-și vede copiii râzând printre meri.

— Acum nu mai pot nici să ridic o găleată cu apă fără să mă doară spatele. Și mă simt inutil… Ce rost mai are grădina asta dacă nu e nimeni să se bucure de ea?

L-am privit și mi-am dat seama cât de mult îl schimbase bătrânețea. Îmi era dor de tata cel puternic, care mă ridica pe umeri și-mi arăta stelele.

Seara, după ce copiii au adormit în camera mea veche, am stat cu mama la bucătărie. A început să plângă încet, fără sunet.

— Ivana… știu că te împovărăm. Dar nu mai știm cum să fim părinți fără să cerem ajutor. Ne e frică să nu rămânem singuri. Și tu… pari mereu grăbită, mereu supărată pe noi.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Da, eram obosită. Da, mă simțeam prinsă între două lumi: a lor, care se stinge încet, și a mea, care abia începe să ardă.

— Mamă… nu știu cum să fac față la toate. Radu e mereu la serviciu, copiii au nevoie de mine… Și voi… Vreau să vă ajut, dar uneori simt că mă sufoc.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în grădină, udând florile cu pași mici și nesiguri. M-am apropiat de ea și i-am luat stropitoarea din mână.

— Hai să facem împreună azi. Poate găsim o cale să nu ne mai rănim atât de tare.

A zâmbit trist:

— Poate că ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim… Nu doar despre bani sau cumpărături.

În acea vară am început să venim mai des la ei, dar nu doar ca să aducem lucruri sau să muncim în grădină. Am stat la povești sub nuc, am cules roșii cu copiii și am râs din nou împreună. Dar rănile nu s-au vindecat peste noapte. Tata a început să uite unele lucruri; mama s-a îmbolnăvit ușor spre toamnă.

Într-o seară târzie, când vântul bătea printre crengile goale ale grădinii, m-am întrebat: oare cât timp mai avem împreună? Oare vom reuși vreodată să fim sinceri unii cu alții fără teamă sau rușine?

Poate că fiecare familie are o grădină a propriilor tăceri și răni nespuse. Dar dacă nu avem curajul să vorbim despre ele… cum putem spera că vom culege vreodată altceva decât singurătate?