Fratele meu m-a invitat la ziua lui. Soția lui nu ne vrea acolo.

— Nu vreau să vină! Nu înțelegi? Mereu e la fel!

Vocea Irinei răsuna din sufrageria fratelui meu, Radu, în timp ce eu, cu telefonul lipit de ureche, ascultam fiecare cuvânt. Nu știa că sunt pe fir. Radu încerca să o liniștească, dar Irina era hotărâtă: „Nu vreau să vină familia ta aici! Mereu ne invadează spațiul, mereu mama ta gătește și ne face să părem incapabili!”

M-am oprit din împachetatul cadoului. Mâinile îmi tremurau. Era pentru prima dată când Radu ne invita la el acasă de ziua lui. Până acum, toate aniversările și sărbătorile le petreceam la părinți. Mama gătea sarmale, cozonaci, salată boeuf – tot tacâmul. La final, împacheta porții generoase pentru mine și soțul meu, Paul, dar și pentru Radu și Irina. Era ritualul nostru. Dar acum, ceva se schimbase.

Telefonul s-a întrerupt brusc. După câteva minute, Radu m-a sunat din nou.

— Ana, totul e în regulă. Vă așteptăm sâmbătă la 6. Irina… e doar puțin stresată cu organizarea.

Am simțit că minte. Dar am acceptat invitația, sperând că poate lucrurile se vor liniști.

Sâmbătă seara am ajuns cu Paul la apartamentul lor din Militari. Am bătut la ușă cu emoție. Irina ne-a deschis cu un zâmbet forțat.

— Bună! Intrați… încă nu e totul gata.

Mirosul de mâncare nu era cel cu care eram obișnuită. Pe masă erau câteva platouri cu aperitive cumpărate și o salată de paste. Mama ar fi spus că „nu e masă românească fără sarmale”.

Radu încerca să destindă atmosfera:

— Hai, luați loc! Să bem un pahar de vin!

Dar Irina nu se putea abține:

— Ana, sper că nu te aștepți să pleci acasă cu mâncare la pachet ca la mama ta…

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Paul a încercat să schimbe subiectul:

— Ce frumos ați aranjat aici! Apartamentul arată minunat.

Irina a zâmbit rece:

— Am vrut să fie altfel decât la părinții voștri. Fără presiune, fără tradiții sufocante.

Radu s-a uitat la mine cu ochi rugători. Am înțeles că e prins între două lumi: familia în care a crescut și familia pe care și-o construiește acum.

Seara a continuat cu discuții banale despre joburi și vacanțe. Dar tensiunea plutea în aer. La desert, Irina a adus un tort cumpărat din supermarket.

— Nu am avut timp să fac eu unul… Știu că mama ta face torturi bune, Ana, dar eu nu sunt gospodină ca ea.

Am simțit o săgeată de gelozie și nesiguranță în vocea ei. M-am ridicat să o ajut la bucătărie.

— Irina, nu trebuie să te compari cu mama. Fiecare are stilul ei.

Ea s-a întors brusc spre mine:

— Ușor de zis când toată viața ai avut-o pe mama ta să-ți gătească și să-ți rezolve problemele! Eu n-am avut asta. Și nu vreau ca Radu să creadă că trebuie să fiu ca ea!

Am rămas fără cuvinte. Am realizat atunci cât de mult o apăsa comparația cu mama și cât de greu îi era să se simtă acceptată în familia noastră.

La plecare, Radu ne-a condus la ușă.

— Îmi pare rău pentru tot… E greu pentru Irina. Poate ar trebui să vorbim cu mama să nu mai insiste cu pachetele…

Pe drum spre casă, Paul mi-a spus:

— Poate ar trebui să-i lăsăm pe ei să-și găsească propriile tradiții. Să nu mai comparăm totul cu ce face mama ta.

Am tăcut mult timp după acea seară. M-am gândit la cât de greu e să împaci două lumi: cea veche, plină de tradiții și siguranță, și cea nouă, unde fiecare vrea să-și croiască propriul drum.

Peste câteva zile am sunat-o pe mama:

— Mamă, poate data viitoare nu mai faci pachete pentru Radu și Irina… Poate vor să simtă că pot și ei să fie gazde adevărate.

Mama a oftat:

— Eu doar vreau să vă fie bine… Dar dacă asta îi ajută pe ei, așa facem.

M-am întrebat atunci: Oare cât de mult rău facem fără să vrem, când încercăm să-i protejăm pe cei dragi? Oare putem renunța la tradiții fără să pierdem legătura dintre noi? Voi ce ați face în locul meu?